În august 1950, într-o scrisoare trimisă unui bun prieten, mărturișește că și-a strâns toate poemele „mai bune” într-un caiet intitulat „Cântecul unui adolescent”. Scrisese deja „Slove de ziar” și „Cărări spre victorie” și în același august al anului 1950 trimisese spre publicare revistei „Viaţa românească” poemul „Muntele cântă.”

Intră, prin examen, la Şcoala de literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti. Printre colegii lui au fost Radu Cosașu, Horia Aramă, Ion Grecea și Gheorghe Tomozei, alături de care a avut norocul de a audia cursuri susținute de Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu sau Tudor Vianu. La balul absolvenților recită impresionant poemul „Vârsta de bronz”.

George Călinescu scria:

„Chiar dacă n-ar mai fi scris şi alte poezii, „Moartea căprioarei”, singură, este în măsură să fixeze numele lui Labiş, în conştiinţa generaţiilor tinere, ca un mare poet.”

Cu excepția operei „Moartea căprioarei”, Nicolae Labiș a scris între 20 și 21 de ani aproape toate piesele de bază ale operei sale: „Meșterul”, „Cozma Răcoare”, „Miorița”, „Dracul Șchiop”, „Sunt spiritul adâncurilor”, „Baladă”, „Marină”, „Albatrosul ucis”.

Un tramvai numit „pasărea cu clonț de rubin”

În noaptea de 9 spre 10 decembrie este victima unui absurd și groaznic accident de tramvai, în staţia din vecinătatea Spitalului Colţea. Labiş înțelegea, simțea că va muri, că „soarta” sau o mână a destinului îl împinsese spre linia tramvaiului de la Colţea. Era unul dintre cei mai incomozi poeţi ai generaţiei sale și vocea sa poetică tindea să devină una supremă.(monden.ro)

Înainte de a muri, Nicolae Labiș reușește să îi dicteze bunului său prieten Aurel Covaci poezia „Pasărea cu clonţ de rubin”:

Pasărea clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mîngîi.
M-a strivit.
Pasărea cu clonţ de rubin,
Iar mîine
Puii păsării cu clonţ de rubin,
Ciungulind prin ţărină,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiş
Care va rămîne o amintire frumoasă…

Moare la 22 decembrie 1956, la doar 21 de ani, este înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti. Înainte de înhumare, se ține o adunare de doliu la Casa Scriitorilor. Pleca pentru totdeauna, atât de tânăr, poetul Nicolae Labiș, cel despre care Tudor Vianu avea să scrie:

,,Clonțul de fier al pasărei de pradă, acel care împinge și sfâșie, este un simbol. Când i-a simțit ascuțișul și trupul, s-a desfăcut din legături, a glumit ca un nou Villon. A dictat aceste versuri pe patul de suferință, în puținele zile pe care le-a mai trăit, printr-un miracol inexplicabil. A mai zâmbit o dată, sarcastic și melancolic, întocmai ca vechii cavaleri, ca Mercutio al lui Shakespeare, căzut fără noimă.”

Tot la moartea poetului, Geo Bogza spunea:

„Am sentimentul, am certitudinea, deznădejdea şi revolta că în Nicolae Labiş destinul a strivit pe cel ce ar fi putut fi marele poet al generaţiei sale.”