Jean Nicolas Arthur Rimbaud (n. 20 octombrie 1854, Charleville⁠, Champagne-Ardenne, Franța – d. 10 noiembrie 1891, Marsilia, Franța) a fost un poet francez, figură centrală a literaturii moderne, precursor al simbolismului.

A început să scrie poezii deja la vârsta de 10 ani, în 1870 publică prima sa scriere „Les étrennes des orphelins”. În același an, la 29 august, fuge de acasă la Paris, unde vagabondează și este închis într-o casă de corecție pentru minori. Este eliberat de un prieten al familiei, Georges Izambart, care-l readuce acasă. La vârsta de 17 ani, în 1871, scrie poemul esoteric „Le Bateau ivre” pe care i-l prezintă poetului Paul Verlaine. În aceste creații de debut se simte influența lui Charles Baudelaire, dar – în același timp – se recunoaște propria sa originalitate în asociațiile metaforice neașteptate și în amestecul între conștiința de sine și resemnare, care va fi prezent și în operele ulterioare.

Urmează o viață de peregrinări și vagabondaj prin Anglia, Germania, Italia, Java și Cipru, lucrând ca prezentator de circ, mercenar, supraveghetor la o carieră de piatră etc. Din 1880 este negustor de cafea, piei de animale și arme în Africa de nord și ia parte la expediții în Etiopia și Somalia. În afara unei bogate corespondențe cu familia, de la vârsta de 20 de ani, Rimbaud nu a mai scris nimic în domeniul literaturii. Bolnav fiind, se întoarce în 1891 la Marsilia, unde moare la 10 noiembrie, în dureri sălbatice din cauza unei cangrene, la vârsta de 37 de ani.

Vocale – de Arthur Rimbaud

A negru, E alb, I roșu, U verde, O de-azur,
Latentele origini vi le voi spune toate:
A e corsetul negru de muște-ntărâtate
Ce-nchipuie în jurul cadavrului impur

Golfuri de umbră; E, aburi candízi și corturi ’nalte,
Lănci de ghețari, regi albi și freamăt de răsuri,
I, purpuri, sânge ftizic, râs de frumoase guri,
Cuprinse de mânie sau de beții crispate;

U, cicluri și vibrare de valuri verzi, genuni,
Ori liniștea adâncă a turmei pe pășuni
Și-a urmelor săpate pe-o frunte studioasă;

O, Trâmbiță supremă cu țipete pierdute,
Tăcerile de Astre și Îngeri străbătute,
– Omega, violetul ce Ochii-I îl revarsă!