Comoara îngropată 

În primăvara anului 1820 (8 aprilie), țăranul grec Yorgos Kentrotas din Milo, o insulă grecească din Marea Egee (arhipelagul Cicladelor), în timp ce săpa terenul gospodăriei sale, a simțit cazmaua lovindu-se de ceva tare. Erau mai multe fragmente ale unei statui antice, din marmură albă, ce reprezenta o femeie. Unii au asemănat statuia cu celebra zeiță a frumuseții Afrodita/Venus (la romani). După alți istorici, statuia ar reprezenta-o pe Amfitrite, zeița mării, protectoare a insulei Milo. Nu exista însă îndoială că la realizarea sa, artistul s-a inspirat din Afrodita din Arles creată de Praxiteles, în secolul al IV-lea î. Hr.

Interesant este faptul că, atunci când a fost scoasă la suprafață, celebra sculptură cunoscută astăzi sub numele de Venus din Milo, nu avea brațele rupte. Cum s-a ajuns la distrugerea parțială a frumosului monument antic rămas celebru tocmai pentru lipsa brațelor? 

Umerii fără brațe avertizează că de mii de ani omul se chinuie să mutileze frumusețea lumii în care s-a născut și că ar fi timpul să se teamă de această nebunie.Octavian Paler

De aceea el numește această statuie „zeița fricii de care avem nevoie.

 Brațele „pierdute” ale unei zeițe ascunse 

Navigatorul francez Jules Dumont d’Urville (1790-1842), care făcea în acel an o cursă în apele arhipelagului Cicladelor, la bordul navei „Chevrette” (sub comanda căpitanului Gauttier-Duparc), povestește că a văzut printre primii statuia: „În mâna stângă, ridicată în sus, zeița ținea un măr, iar cu dreapta ținea veșmântul care-i aluneca de pe șolduri. Ulterior, mâinile i-au fost sfărmate și acum sunt despărțite de trup“. Alte guri spun că Venus ținea în mâini atributele frumuseții, oglinda și pieptenele. După alte legende, ar fi ținut un scut. Deși brațele i-au fost distruse, poziția lor poate fi dedusă: brațul drept cădea de-a lungul corpului, iar pe cel stâng, cel mai probabil, îl ținea ridicat. Se încadrează în celebra temă a Afroditei care ține în mână un măr sau se uită la reflecția chipului său în scutul iubitului său Ares, zeul războiului.

 Dumont d’Urville cumpără statuia 

Navigatorul a vrut s-o cumpere imediat, dar țăranul Yorgos i-a cerut o sumă mai mare decât banii pe care-i avea la dispoziție. d’Urville a plecat la Istanbul și, fiind invitat la Ambasada franceză, a povestit ambasadorului, marchizul de Rivière, despre veritabila comoară descoperită în insula Milo. Imediat, un mic grup de marinari s-a îndreptat spre insula Milo. Fragmentele de marmură au fost încărcate și, după patru luni, în urma unei lungi călătorii pe mare, acestea au ajuns la Toulon. Amănunte despre îmbarcarea statuii respective le aflăm de la același d’Urville:

„Țăranul grec vânduse statuia preotului din sat (Macario Verghis, n.n), care voia s-o ofere în dar dragomanului unui pașă din Istanbul. Grupul de marinari francezi a sosit tocmai când preotul voia să cedeze statuia. Dar secretarul de ambasadă Marcellus l-a amenințat, luând cu forța statuia antică. Între oamenii preotului și matrozii de pe goeleta franceză s-a dat o luptă și, în timpul încăierării, statuia a căzut, mâinile rupându-i-se din umeri.“

 Din adâncurile pământului direct la Luvru 

Ajunsă la Toulon, Venus din Milo a stat câtva timp într-o magazie, deoarece edilii Parisului nu voiau să achite cheltuielile de transport. Abia la 2 martie 1821, statuia antică a fost dusă la Muzeul Luvru, fiind restaurată și apoi expusă. A fost dăruită regelui Franței, Ludovic al XVIII-lea. Drept răsplată pentru magnifica statuie adusă Franței, Dumont d’Urville a obținut de la rege „Legiunea de onoare” și a fost promovat la gradul de locotenent. Va deveni un important explorator al Antarcticii, în 1820 el fiind unul dintre primii oameni care au pus piciorul pe acest continent. 

 Venus din Milo, modelul clasic al frumuseții feminine? 

Sculptată în marmură de Paros, Venus din Milo are 2,04 m înălțime, fără firida de piatră pe care o avea la bază. După unele știri, acolo ar fi fost gravat numele sculptorului Alexandros din Antiohia. Specialiștii au ajuns la concluzia că frumoasa statuie nu este însă decât o copie executată prin anul 150 î.Hr. după o operă realizată de un mare artist care a trăit prin sec. al IV-lea î.Hr. De asemenea, se crede că mărul pe care-l ținea în mâna stângă ar fi reprezentat simbolul orașului Milo, unde ar fi fost așezată sculptura, deoarece acest oraș a bătut o serie de monede ce întruchipează figura zeiței ținând în mână un măr.

Zeița antică a dragostei și frumuseții este înfățișată pe jumătate goală, plină de grație și feminitate. Faldurile veșmântului scot și mai bine în evidență suplețea torsului gol, puțin arcuit. După unghiul din care privești statuia, ea îți apare când mlădioasă și vie, când calmă și gânditoare. Pare vie datorită poziției capului, puțin întors spre stânga și ușor aplecat în jos. Totul este umanizat: privirea senină și melancolică, un gât alungit (considerat semn al frumuseții în epoca elenistică), fruntea mică, nasul fin, bărbia proporționată și pieptănătura minuțioasă. Ea impune prin atitudinea de liniște, măreție și prin proporțiile desăvârșite ale corpului. Să mai spunem că statuia era pictată și avea bijuterii reale în jurul brațelor și a gâtului, precum și cercei în urechi.

Venus din Milo concretizează o schimbare de viziune artistică. În Antichitate, femeia și-a pierdut principala funcție de reprezentare care îi era atribuită în preistorie: maternitatea. De acum încolo, Afroditei îi este asociat nudul feminin – drept urmare, avem de-a face numai cu estetica corpului feminin, nu cu funcțiile lui reproductive. Asta nu înseamnă că anticii au minimalizat rolul de mamă al femeii, doar că acesta este trecut în plan secund, și așa va rămâne în întreaga istorie a artelor. Poate doar pictorița mexicană Frida Khalo, prin secolul al XX-lea, mai reprezintă femeia purtându-și pruncul în pântece. 

Venus din Milo îmbrăcată modern ar apărea ca o persoana grăsuță și scundă, după care nu s-ar întoarce privirile. Este ea, deci, un model de frumusețe? Sunt foarte multe posibilități astăzi de a încerca stabilirea acestei caracteristici. Cel mai simplu ar fi măsurarea circumferinței toracelui. După criteriile actuale, aceasta ar trebui să fie 90 cm, armonizându-se cu cei 60 cm ai taliei și cei 95 cm ai coapselor. Raportate la modelul clasic al frumuseții feminine reprezentat de Venus din Milo, 94-66-96 cm,  la o înalțime din păcate modestă de 1,63 cm, aceste măsuri sunt sensibil apropiate.

 De unde provine faima statuii? 

Răspunsul cel mai simplu este: de la lipsa brațelor! Este drept, în 2002, arheologii  au găsit într-o grotă din Croația brațele lui Venus din Milo. Vestea a iscat o dezbatere aprinsă, căci, deși brațele se potriveau perfect, erau foarte nereușite, chiar urâte. Degetele erau „ca ale unui instalator și nu ca ale unei zeițe”, după spusele profesorului Campbell Hauser – arheologul care a descoperit ciudatele brațe. Au fost însă și destule voci, în frunte cu criticul de artă italian Ovidio Bartoli, care s-au ridicat împotriva restaurării statuii prin adăugarea brațelor descoperite, pe motivul că, probabil, însuși autorul sculpturii ar fi renunțat la brațe, nefiind mulțumit de felul în care arată. Tabăra opusă, condusă de criticul de artă Giusseppi Vesper, considera că este vorba de o descoperire istorică și că statuia Venus din Milo trebuie reîntregită. Istorici de artă reamintesc faptul că, de-a lungul anilor, mai mulți specialiști au propus restaurarea statuii, prin adăugarea unor brațe sau a unor veșminte. Regele Ludovic al XVIII-lea a fost însă cel care a decis ca Venus din Milo să rămână așa cum a fost adusă în Franța. Giusseppi Vesper, se declară și acum gata să continue lupta pentru reîntregirea statuii, inclusiv în justiție.

Faima statuii nu provine însă numai de la lipsa brațelor. Faima statuii nu este nici rezultatul frumuseții evidente a acesteia. Ea provine de la un lucru mult mai prozaic, și anume de la propaganda autorităților franceze. În 1815, Franța a fost obligată să returneze italienilor Venus Medici, statuie ce fusese furată de Napoleon în 1803. Venus Medici, fusese considerată una dintre ultimele sculpturi clasice existente și modelul – de până atunci – al frumuseții antice feminine. Din acest motiv francezii au promovat-o pe Venus din Milo ca fiind cea mai frumoasă statuie feminină din antichitate, ca o compensare pentru statuia pe care tocmai o pierduseră.

 De ce este Venus din Milo zeița fricii de care lumea are nevoie? 

Conform eseului lui Octavian Paler, statuia ne transmite două mesaje importante : 

 omenirea trebuie să se teamă de nebunii care mutilează frumusețea lumii;

 omenirea trebuie să se teamă mai ales de cei care susțin că abia astfel, fără brațe, zeița este într-adevăr frumoasă, că întâmplarea a știut de face, ciopârțind frumusețea pentru a-i da mai multă valoare.

Însă Octavian Paler răspunde: 

„Cum adică? Înseamnă că istoria mutilărilor a avut drept ideal orb un om estetic? Și că, deci, binecuvântați să fie incendiatorii bibliotecii din Alexandria, binecuvântați cei care au pus pulbere în Parthenon, binecuvântați cei care și-au legat caii de zidul unde e pictată „Cina cea de taină”, binecuvântați cei care au devastat Arcadiile și ne-au lăsat dreptul la regret, binecuvântat Nero, binecuvântat cel care a tras cu tunul în nasul Sfinxului de la piramide sfărmându-l… fiindcă toți, absolut toți n-au făcut decât să sporească fără voie chipul frumuseții? Nu, adevărul n-are valoare când e ciopârțit, iar Venus din Milo nu datorează nimic brațelor pierdute. Poate de aceea prefer să văd în Venus din Milo, zeița fricii de care lumea are nevoie. În  schimb, ea ne face să tremurăm de teamă că mâna care i-a smuls brațele ar fi putut să îi atingă și fața, ori că ar fi fost posibil ca pe soclul de la Luvru să nu se afle nimic… Cultura n-a murit. Probabil că asta murmură Venus din Milo, noaptea.”Octavian Paler

 Rivalele lui Venus din Milo 

Legendele antice o descriu pe Afrodita din Cnidos drept „cea mai senzuală statuie” (Pliniu). Se spune ca mulți bărbați s-au îndrăgostit de aceasta statuie, uitând în totalitate granițele dintre real și imaginar. Nu este greu de spus ce a făcut-o pe Afrodita din Cnidos atât de celebră și pe Praxiteles cel mai mare și mai cunoscut sculptor al Antichității. Corpul zeiței este bine proporționat, cu sâni maturi, șoduri pline, bazin lat, picioare drepte. Alături de Afrodita din Cnidos, tot lui Praxiteles îi este atribuită și Afrodita din Arles, reprezentată în aceeași manieră senzuală. Departe de a sugera maternitatea, Praxiteles surprinde femeia senzuală, femeia dorită de bărbat, femeia care face victime. 

Venus Capitoliana este un alt nud celebru din antichitate cu forță de seducție. Ea sugerează pudoare și pare să nu accepte nuditatea. Venus din Milo (cel puțin așa cum o vedem noi astăzi) își acceptă nuditatea, glorioasă, cu fruntea sus: pare conștientă de efectul pe care îl produce frumusețea ei. Statuia este, de fapt, un semi-nud (de la brâu în jos ea fiind acoperită). Este reprezentarea perfectă a femeii. (istoriesicivilizatie.ro)