Paginarium continuă seria de interviuri. Invitatul din această săptămână este Radu Boeru, autor și artist vizual. Acesta a fost de acord să răspundă întrebărilor noastre, așadar veți afla mai multe informații în interviul complet:

Înainte de toate, trei lucruri despre tine pe care toată lumea ar trebui să le cunoască? Cine este Radu Boeru?

Om, poet, artist, publicitar, agricultor, îngrijitor de pisici. Ca să iasă trei, poți să le iei două câte două. Nu am făcut un top al lucrurilor care mă definesc; ele sunt recurente. De exemplu, anul ăsta am crescut plante și pisici. Anul trecut am pictat și am scris până la epuizare. Și tot așa. Fac patruzeci și trei de ani și am o viață înainte să-mi dau seama cine sunt sau voi fi.

Cum ai ajuns în punctul în care te afli astăzi? Care crezi că au fost cele mai utile lucruri, persoane sau sfaturi care te-au ajutat să ajungi până aici?

Cel mai util lucru pe care l-am descoperit (din fericire) la timp este să nu te raportezi la cei din jur, să nu te compari în fiecare moment al vieții sau carierei tale cu ceilalți. Nu să fii mizantrop sau sociopat; ești liber să apreciezi și să evaluezi contextul, dar, ca să poți să-ți pavezi un drum personal, ai nevoie să te cunoști și, mai apoi, să te recunoști. Dacă te raportezi în permanență la exterior îți vei dilua puterea de a-ți însuși aptitudini, idei, fapte. Au fost foarte multe persoane care m-au sprijinit cât să nu cad sau să nu mă pierd, majoritatea femei: bunica, mama, soția. Bărbații din viața mea au fost mai degrabă concurenți, de aceea cred că femeile sunt temelia pe care poți construi o lume mai bună.

Să vorbim și despre activitatea ta. Ești artist vizual, poet. De unde această pasiune pentru această artă? Ai simțit mereu că asta trebuie să faci?

Am simțit tot timpul și nu am simțit deloc. Nu vreau să fiu evaziv, dar cam asta e treaba cu artele, în opinia mea. Ca să creezi și să o faci bine, trebuie să-ți asumi disconfortul unui drum necunoscut, pe care s-ar putea să găsești obstacole cărora să nu le poți face față. Drumul meu spre artă a fost sinuos, și asta din cauza faptului că nu mă simt completat doar de un singur punct de fugă și alerg bezmetic spre prea multe lucruri simultan. Am simțit că am lucruri interesante de spus; ăsta a fost drive-ul meu personal, iar de-aici nu a trebuit decât să caut mediile propice în care să o fac. Am rămas la artă, poezie și agricultură. Toate trei mă fac imun la boala mileniului, care e plictiseala.

Dacă nu mergeai în direcția aceasta, ce meserie/vocație crezi că ai fi avut astăzi?

Probabil chirurg. Am fost bun la biologie, nu mă speria sângele, iar maică-mea e medic. Doar că nu m-a încurajat să merg pe drumul ăsta, expunându-mi hățișurile birocratice și apucăturile balcanice care m-ar fi descurajat și mi-ar fi oprit elanul. Dar simțeam că am pornire în direcția asta și-mi doream nespus să fac bine oamenilor prin știință și pricepere.

Ce satisfacții îți oferă această meserie?

Mă ajută să respir. Societatea de azi e prea cablată la materialism, la uniformizare. Am avut întotdeauna nevoie de un punct de fugă, altminteri m-aș fi dezintegrat sau m-aș fi plafonat în contextul actual.

Talent sau muncă? Care dintre acestea două ar trebui să primeze în viața unui artist?

Niciuna. Cred că orice om de creație trebuie, mai întâi, să-și rafineze gândirea până ajunge autentică și stabilă. De-abia atunci poți să te consideri creator. Fără capacitatea de a analiza, nu vei putea cunoaște lumea, fără capacitatea de sinteză nu vei putea să o completezi. Arta bună nu e nici „ușoară”, nici „șlagăr”. E incomodă, înaintea timpului său, de multe ori contestată, dar, fără ea, cultura se mumifică, devine exponat în muzeul materiei și nu se rejuvenează. Ca să creezi, trebuie să gândești, să emiți orizonturi de vedere unice, poate să convingi și pe alții să privească în direcția privirii tale, deși lucrul ăsta nu se produce tot timpul și nu este neapărat necesar. Talentul se cultivă prin muncă, iar munca se intensifică prin talent. Cunosc mulți creatori netalentați și/sau leneși care au creat artă mult mai bună decât furnicuțele talentate. Dar au gândit-o; au epuizat subiectul, ajungând sinonim cu el.

Ești autorul cărților de poezie „Izme, pizme, eroizme” și „Autolirica – jurnal poetic și nu prea”. Cum a fost această experiență de a scrie aceste volume? Ce ai vrut să transmiți cititorilor?

A fost un drum lung și greu, dar pe care l-am parcurs dacă nu cu plăcere, măcar cu o dedicată curiozitate. Scriam Izmele încă de la începutul anilor 2000, când prioritatea unui sucevean absolvent de Arte era să rămân activ în București, iar lucrul ăsta îmi consuma o mare parte din timp. Am împăcat cu greu poezia cu publicitatea. Îmi era din ce în ce mai greu să jonglez cu stările necesare desfășurării celor două activități, incompatibile și chiar antagonice. Până când am făcut clic: am început să le mixez, să scriu sub inspirația experienței momentului, adică să fac poezie ca un publicitar și să fac publicitate ca un poet. A rezultat un mehlem haotic, o ciornă de care, ulterior, m-am dezis, și din care am păstrat doar o mică parte. În a doua fază, mi-am creat un timp sacru, doar al meu, posibil doar când aveam suficiente lucruri de spus. Și de care nu se lua nimeni. Atunci am început să scriu cu adevărat. Apoi am mai descoperit un izvor de inspirație: schimbarea contextului.

Am scris pe plajă, în baie, în pădure, în sala motoarelor, în hipermarket, când luam masa, în tramvai, pe stradă, și toate au dat rezultate interesante. Mi-am făcut obiceiul să scriu exact așa cum îmi vine, capturând experiența momentului, cu autocritica supraturată când vine vorba de ce vreau să spun, dar indulgent și fără cenzură (exceptând corectitudinea gramaticală), atunci când mă exprim. La fel și în pictură. „Autolirica” s-a scris singură. Perioada de scriere a coincis cu închirierea atelierului pe care l-am avut până anul ăsta, unde am intensificat toate procesele creative de care dispuneam. Am lucrat „ca nebunul”, mi-am câștigat astfel stabilitatea și claritatea de care am avut nevoie. Am pictat un camion de lucrări (încă) neexpuse; am văzut asta când a trebuit să le mut, până atunci nerealizând cât de multe sunt.

Se spune că fiecare artist are și blocaje. La tine cum se întâmplă? Ce faci atunci când nu ai inspirație și nu se leagă așa cum trebuie versurile pe hârtie sau când ai de făcut o lucrare importantă?

Cred că un artist are nevoie de blocaje. Depinde de fiecare cum se raportează la ele. E ca și în trafic. După un drum pe autostradă cu 130/h, fiecare reacționează diferit la primul semafor pe roșu. Unii freamătă, înjură, nu suportă ideea că există acel semafor, alții, tacticoși, ascultă muzică sau caută o altă rută.

Mie îmi prind bine blocajele, câteodată mi le și produc, aruncându-mă în activități devoratoare de timp. Înseamnă liniștea necesară autoevaluării, timpul necesar acumulării energetice necesare unui posibil viitor sprint. Și căutarea noii destinații, bineînțeles. Pentru un artist cu succes public, probabil blocajele sunt greu de suportat. Nu e și cazul meu.

Cum vezi publicitatea din România în calitate de artist vizual? Există vreo rețetă a succesului pentru un artist la început de drum?

Publicitatea e o oglindă a societății, poate cea mai fidelă. Acolo se vede și rafinamentul, dar și grosolănia. Publicitatea românească a câștigat prin ultima, ca atare cele mai cunoscute personaje, Doreii, sunt atât de români… Nu mă mai identific de ceva vreme cu publicitatea autohtonă de azi. În romantismul anilor când m-am dedicat 100% industriei, credeam și speram să am un rol educator și civilizator. Ulterior am renunțat la crucea asta, și eu și mulți alți creativi cu care mă identificam. Publicitatea zilelor noastre, cu puține excepții, e ca gropile de care te împiedici în permanență, pentru că nimeni nu repară drumul. Câtă vreme nu omoară pe nimeni, o lăsăm cum e, că „merge și-așa”.

La a doua întrebare, nu am un răspuns. Vreau și eu o rețetă a succesului și sper să am și talent „culinar” s-o pun în practică. Dar cred că succesul poate fi diferit pentru fiecare. Pentru mine, succesul stă în faptul că încă mă trezesc dimineața dispus să caut și să fac ceva nou, să rămân curios și dispus să experimentez, să găsesc în mine resursele pentru a continua drumurile mele.

Pot să le spun artiștilor la început de drum un singur lucru, în care cred și pe care mi-l asum: nimeni nu va crede în voi mai mult decât voi înșivă și nimeni nu vă va reprezenta mai bine decât o puteți face voi. Astea fiind spuse, la lucru!

Ce proiect te-a pus la încercare cel mai mult?

Din 2019 mi-am cumpărat un teren cu casă la câțiva kilometri de București, unde intenționam să plantez o mică pădure. De la pădure am ajuns la livadă și mai apoi la cultivarea legumelor. Neavând rude la țară, deci nici cunoștințe în domeniu, am făcut totul post-internet, de pe YouTube și alte articole, și mi-a ieșit, chiar peste așteptările mele. A fost cel mai greu, dar și cel mai plăcut proiect din ultimii ani. Un alt proiect dificil este cel la care lucrez acum: al treilea volum de poezii, intitulat „Bărăgan”, care a prins deja „carne” și, deși simt că am epuizat subiectul (după înțelegerea mea), ceva îmi spune că nu am răscolit fiecare colț al imaginației și, undeva acolo, încă se ascund lucruri bune. Va urma.

Cum arată locul în care creezi? Ai un loc preferat care trebuie să arate într-un anumit fel sau poți crea și într-un parc, o cafenea boemă etc.?

Pot crea oriunde simt nevoia să creez. Niciodată fără această nevoie, de prezența căreia trebuie să fii conștient, acordându-te cu tine însuți cât mai bine. După cum am mai spus anterior, chiar am căutat să creez în medii și situații noi, poate chiar improprii, pentru că experiențele dobândite sunt mai autentice și savuroase, iar atunci când inspirația și curiozitatea își dau mâna, pot ieși minuni.

Ce rol au avut cărțile în viața ta?

M-au adăpostit. Și încă o fac. M-au adăpostit de ignoranță, necunoaștere, răutate, confuzie, m-au orientat departe de marginea prăpastiei sau m-au prins chiar în ultimul moment, înainte de a cădea. Timpul cititului face ca ceasul să meargă invers, chiar dacă fizica nu validează decât posibilitatea călătoriei în viitor. În niciun caz, nu e timp pierdut.

Dacă ar fi să fii o carte, ce fel de carte ai fi? Cum ar arăta această carte, ce fel de copertă, pagini etc. ar avea? Și, de asemenea, dacă ar fi să fii un desen, cum ar arăta acesta?

J Estetic, aș vrea să fiu o carte de buzunar, mică, cu hârtie produsă din cânepă sau reciclată, în tiraj mic, pe care s-o citească doar cei care o merită. Coperta ar fi o foaie albă cu niște instrucțiuni scrise cu litere de-o șchioapă, prin care să invit cititorii să-mi dea titlu și nume, așa cum m-au văzut, înțeles și simțit ei. În schimb, ca desen, aș vrea să fiu trasat cu creioane milimetrice, de alea, de arhitectură, pe o foaie kilometrică, încât nimeni să nu perceapă întregul, ci doar detalii, dar acele detalii să însemne ceva, să stârnească imaginația și curiozitatea privitorului.

Ce citești acum și de ce?

Acum citesc „Pluto în Scorpion” de Dan Sociu, și o monografie a județului Călărași. N-am găsit nici până acum un răspuns la întrebarea „de ce citesc?”; cred că nu pot trăi fără să citesc.

Cum vezi piața de carte din România?

N-am idee, nu sunt informat. Noi cumpărăm cărți la greu. În ultimul timp mai mult Otilia, soția mea, eu fiind prins în activități care m-au îndepărtat de târgurile de cărți sau de librării. Prietenii mei la fel. Dacă ar fi să apreciez piața raportându-mă la noi, „it’s booming” J.

Poți să numești trei scriitori români pe care trebuie musai să îi citim?

Trebuie citiți mult mai mulți decât cei pe care-i voi enumera aici. Pe cei trei îi aleg strict subiectiv, datorită efectului produs asupra mea, ca cititor. Dan Sociu, Lavinia Braniște, Vasile Ernu.

Ce alegi, o carte proaspăt ieșită de la tipar pe care să o răsfoiești sau un e-book? Mai ai nevoie de cărți în format fizic sau totul a devenit digitalizat?

Mi-e mai comod cu e-book-ul, plus că m-am obișnuit chiar să scriu pe telefon. E mai comod, caligrafia mea suferind enorm din cauza profesiei, care presupune lucrul exclusiv pe calculator. Mai salvăm și copaci, nu?

Ai fi putut ajunge cine ești astăzi fără cărți?

În niciun caz. Dacă aș fi studiat doar cărțile din programa școlară, nici atât. Dacă pe timpul comuniștilor cărțile însemnau escapada cititorului prins într-o lume prea strâmtă, după ’89 ele au devenit frânghia de care te ții ca să nu te pierzi într-o lume prea mare. Întotdeauna voi găsi un loc de preț cărților în viața mea.

Consideri că insuflarea plăcerii cititului celorlalți, atât copiilor, cât și adulților va avea un efect benefic asupra calității vieții lor?

Absolut. Nu știu dacă asupra calității vieții, asta depinzând de mulți alți factori, câteodată incontrolabili, dar cu siguranță asupra gândirii.

Ce carte te-a influențat și te-a făcut să gândești altfel?

Herman Hesse, „Jocul cu mărgelele de sticlă”.

Care este pictorul (și, de asemenea, tabloul preferat) care îl inspiră și îl fascinează pe artistul Radu Boeru?

Nu m-am lăsat influențat, iar dacă se simte vreo influență, e pur întâmplătoare. Întotdeauna mi-am dorit să fac lucrurile autentic și așa cum am crezut de cuviință. Cu toate riscurile aferente, căci neasociindu-te cu ceva sau cineva deja confirmat, riști să repeți greșelile precursorilor sau să nu fii niciodată în lumina momentului. Dar satisfacția personală atunci când ai ajuns la o concluzie sinceră și autentică este neprețuită. Pictorul pe care îl admir cel mai mult (dintr-o pleiadă de alții), este Robert Motherwell, el insuflându-mi curajul de a nu accepta eșecul și de a lucra cu el, transformându-l în ceva mulțumitor. A fost în adolescența mea un „mentor” de la distanță. Cât despre vreo lucrare anume, nu pot să spun că am vreo preferată. Poate ceva din Goya, un pictor superb și tenebros cu care m-am „confruntat” încă din copilărie și ale cărui lucrări mă impresionează până și acum.

 Având în vedere meseria pe care o ai, trebuie să fii la curent cu tot ce se întâmplă atât în țară, cât și în lume. Informația, fie ea din cărți sau din format electronic, ne ajută să înțelegem mai multe lucruri. Ce sfaturi ai pentru cititorii noștri?

Mai important decât afluxul informațional este capacitatea de înțelegere a acesteia, studierea surselor, ponderarea asupra noțiunii de „adevăr”. Cineva spunea că suprainformarea are același efect ca și dezinformarea, ori toată vraiștea asta informațională pătrunsă în viețile noastre odată cu noile tehnologii vine la pachet cu știrile false, bombastica publicistică, sofismul dus la absurd pentru afirmarea unui tip de „adevăr” ideologic, rutina zilnică a absorbției de informație, etc. Mai pe scurt, bulversare. Ca să fii un om complet, trebuie să-ți asumi cele trei poziții: homo sapiens, homo politicus, homo socialus. Deci ai nevoie de trei pregătiri asumate, trei vieți într-una, în care să te implici conștient și fără rezerve. Altfel vei lăsa pe alții să-ți stabilească prezentul și viitorul. Nu știu dacă Lenin a spus „Învățați, învățați și iar învățați”, dar eu voi spune: „Citiți, comparați și apoi asimilați”.

 Recomandă-ne cinci cărți. Top 5 Radu Boeru.

Herman Hesse – Jocul cu mărgelele de sticlă;

Günter Grass – Toba de tinichea;

Kurt Vonnegut – Leagănul pisicii;

Isaac Asimov – toată seria „Fundația”;

William Burroughs – Naked Lunch.