Pe 21 iunie 1880, poetul Alexandru Macedonski publică, în revista „Literatorul”, articolul „Despre logica poeziei”, considerat a fi primul manifest al poeziei române moderne.

În această lucrare erau formulate idei care anticipau anumite judecăți ale lui Mallarmé. Nu numai că se făceau asocieri între poezie și muzică, dar se releva și deosebirea de structură dintre poezie și proză. Poezia – accentua Macedonski – își are logica ei particulară, deosebită de logica prozei: „logica poeziei e, dacă ne putem exprima astfel, nelogica la modul sublim”. Întrucât tot ce nu e logic e absurd, logica poeziei e, prin urmare, însuși absurdul”.

Tot el scrie și articolul „Poezia viitorului” publicat pe 15 iunie 1892 în care spune că poezia și-a creat un limbaj al ei propriu, limbaj în care se simte în largul ei. 

După părerea poetului „simbolismul unit cu instrumentalismul” este ca wagnerismul – „ultimul cuvânt al geniului omenesc”. În „Despre poezie” (1881), poetul pledează pentru concentrare și sinteză lirică, pentru acea poezie care să adune în ea, imprevizibil, mișcări sufletești contrastante.

„Macedonski, cel dântâi, se îndoieşte de poezie, o pune la încercare, o caută; geniul lui înfloreşte nu în siguranţă de sine, ci în nesiguranţă, nu cunoscând poezia, ci căutând-o. Lirica lui Macedonski e o imensă tensiune a spiritului, refuzând ceea ce i se dă şi tânjind după ceea ce i se refuză […]. Pentru cel dintâi poet modern, poezia nu mai este o certitudine, ci un miraj.” – Nicolae Manolescu