Paginarium continuă seria de interviuri. Invitatul din această săptămână este Maria Hibovski, actriță la Teatrul Tineretului (Piatra-Neamț) și unul dintre fondatorii primului teatru independent din România, actualul Teatru Tandem. Aceasta a fost de acord să răspundă întrebărilor noastre, așadar veți afla mai multe informații în interviul complet:

Înainte de toate, trei lucruri despre tine pe care toată lumea ar trebui să le cunoască? Cine este Maria Hibovski?

Se spune că nu e bine să te definitești ca funcție, așa că încerc să găsesc străfundurile, cine sunt eu? Un om care se zbate în lumea asta mare, dar care se zbate cu bucurie, cu speranță, cu iubire, cu dăruire, cu devotament față de toți cei din jurul meu. Un om care vrea să facă ceea ce-l bucură și anume teatru, muzică, să citesc, să gătesc, să mănânc sănătos, să fac sport. Un om care vrea să aducă bucurie celorlalți, care vrea să molipsească prin energia pe care o are, un om care vrea să fie un exemplu atunci când e să fie un exemplu de urmat, un om care vrea să facă lumea mai bună atât cât poate el din pătrățica lui. Un om care își dorește să îmbătrânească frumos, care să se bucure de riduri, un om care vrea să aibă alături oameni pe măsura energiei lui… cam atât. Nu pot să mă identific nici ca actriță, nici ca profesor. M-am considerat mereu un prieten, un îndrumător și molipsitor de cele ce știe.

Dacă e să extrag ceva din viața mea, este puterea exemplului. Asta cred că am încercat să o dau celor cu care am lucrat în timp, și mici, și mari, pentru că mi s-a părut un lucru important pentru mine. Am fost cumva „obligată” în mediul în care am crescut să am modele. Până într-un anumit punct am avut, dar după accea am spus că eu pot să devin un model pentru ceilalți doar prin prisma faptului că am trecut prin această etapă: de unde am pornit și unde am ajuns. Și că pot fi un model inspirațional și atât.

Să vorbim și despre activitatea ta. Ești actriță la Teatrul Tineretului (Piatra-Neamț). De unde această pasiune? Ai simțit mereu că asta vrei să faci sau a fost ceva spontan?

Crescând la casa de copii și fiind o anumită atmosferă acolo, m-a determinat cumva să devin disciplinată, să devin un soi de auto-didact și să-mi găsesc lucruri care să mă bucure dincolo de ceea ce aveam eu genetic. La cinci am am conștientizat că sunt pasionată de modă. Într-o singură zi, am ieșit în fața blocului, înainte de a fi dată la casa de copii, cu cinci ținute. Cinci rochițele am schimbat, să mă vadă toate fetițele din fața blocului. Pasiunea a rămas și acum. Încerc să nu fac din asta ceva constisitor pentru că te poți îmbrăca foarte bine și cu bani puțini. Fiind în contextul acela și având aceste pasiuni, mă preocupa și imaginea, mă tundeam altfel decât celelalte fete etc., dar pentru a obține chestia asta a trebuit să învăț să fiu în primele trei locuri ca să merit acest lucru și să-mi aleg hăinuțele pe care le vreau eu, să-mi iau mâncarea pe care o vreau eu, să mă tund cum vreau eu. Și abia atunci am putut să-mi permit să fiu și artista pe care voiam eu să fiu în ideea că pe vremea lui Ceaușescu nu erau CD-uri, erau doar discuri de vinilin și eu mă duceam acasă, când primeam bilet de voie, și învățam pe dinafară povești pe care le prezentam colegelor mele, pentru că erau numai fete, în aceasta formă: puneam un cearșaf din dormitorul nostru dintr-un colț în celălalt, băteam niște cuie și după acel cearșaf îmi puneam peruci, mustață, costumașe și pe o parte ieșeam Ileana Cosânzeana care își spunea povestea, mă întoarceam și apăream dupa aceea ca Făt-Frumos, cu mustață. Plus că, aveam și un bonus, le dădeam și un fel de concert pentru că în vremea accea erau în vogă Margareta Pâslaru, Angela Similea, Mirabela Dauer și eu cântam și imitam extraordinar de bine toate cântărețele acestea. Dădeam concert, veneau și supraveghetoarele și în felul ăsta îmi exhibam toată dorința mea de a fi vazută, auzită, simțită, „să știe lumea că trăiesc” –  ăsta e un citat după care m-am ghidat multa vreme pe la 19 ani până pe la vreo 30 și ceva. După care am văzut că nu acesta este scopul, ci să trăiesc și să-mi placă mie. Dar sunt etape ale vieții și te confrunți cu ele.

Deci nu am avut o pasiune neapărată în a juca teatru, nici nu știam ce înseamnă. Mie îmi plăceau toate lucrurile astea. Plus că am avut o învățătoare, Veniamin Lucia, care ne lua să învățăm povești și mi-a dezvoltat cumva chestia asta pe care și eu am dezvoltat-o ulterior. Întotdeauna m-am simtit bine cu oameni în jurul meu. Am continuat pasiunea în liceu, la un concurs de recitat poezie – am recitat Mihai Eminescu, eu fiind pe vremea aceea o adolescentă îndrăgostită de poezie. Dar pentru mine muzica era pe primul loc, pentru că puteam să o fac mai lesne, de una singură, nu aveam nevoie de alții, cântam oriunde, nu conta. Am făcut și Școala Populară de Artă, secția canto – muzică ușoară. Corepetitorul de-acolo m-a plăcut și m-a luat să cânt în niște restaurante. Și așa am cântat în cele mai bune restaurante din oraș la vremea aceea, până când Gheorghe Hibovski a trimis un băiat să caute fete care au tangență cu scena și au un oarecare învăț și o ușurință în a se exprima. Băiatul care m-a găsit pe stradă era și el de la casa de copii și l-am cunoscut în clasa a șasea la un concurs de creație. „Uite, este un domn la Casa de Cultură care are o trupă, nu ai vrea să joci teatru? Ce e aia să joci teatru? Te duci, citești un scenariu…”

M-am dus, am citit, am cântat, am recitat. Și uite așa Ghiță m-a deturnat de pe latura muzicală, pe latura teatrală. Și am încercat să îmbinăm cumva pasiunea mea pentru muzică în spectacolele de teatru.

Dacă nu mergeai în direcția aceasta, ce meserie/vocație crezi că ai fi avut astăzi?

Cu siguranță aș fi mers pe latura muzicală dacă nu era întâlnirea cu Ghiță. Chiar trebuia să merg la un festival de muzică ușoară, și atunci el mi-a zis „Ori muzică, ori teatru: alege!”. Și pentru că era totul nou, fluturi în stomac și toate frumoase, am ales teatrul și am lăsat muzica deoparte. De multe ori m-am gândit cum ar fi fost viața mea dacă nu l-aș fi întâlnit pe el și dacă aș fi continuat să cânt, dacă aș fi rămas la stadiul de cântăreață de restaurant care să se plafoneze și care să nu mai aibă dorința de evoluție. Nu știu, nu-mi dau seama. Povestea cu teatrul m-a schimbat pentru că, lucrând cu mine, cu alți oameni am încercat să păstrez vie vibrația mea personală, împrumutând cumva și din energia celorlalți și dând la schimb. Nu știu cum ar fi fost dacă nu aș fi mers pe traseul acesta, dar cert e că aș fi mers tot pe o latură artistică, adică nu mă văd sub nicio formă corporatistă, să stau atâtea ore la un birou fără să mă mișc. Nu știu… poate că medic m-aș fi văzut, pentru că medicii au ceva compatibil cu actorii din punct de vedere empatic, uman. Nu m-aș fi făcut comerciant, dar poate pe latura modei să fi mers, dar la vremea aceea nu erau așa de deschise toate ușile spre latura de design. Mi-ar fi plăcut să fac design vestimentar, design interior. Dar în niciun caz cum voiau ai mei în clasa a 12-a să dau la Drept sau la Poliție. Ah, poată că o polițistă buă aș fi fost. Petru că am chestia asta justițiară în mine. Crescând la casa de copii, mereu am luptat pentru dreptatea mea. Dacă ar urma să mă reincarnez, mi-ar plăcea să fiu o pasăre. Toate mi se par absolut inteligente și speciale. Chiar sunt niște ființe greu de egalat.

Cum a fost prima experiență pe scenă?

Primele mele spectacole au fost cu Ghiță, cu trupa particulară. Au fost cele mei elocvente spectacole și cele care m-au creat cumva ca profesiost pentru că erau extrem de vii și nu ne ajuta nimic din punct de vedere tehnic la vremea aceea. Eram în ‘91, după revoluție. Nu aveam lumini, imagini. Totul erau pe viu. Și spectacolele erau interactive, avem dialog cu publicul în săli de peste 600 de locuri. Trebuia să ținem publicul fără microfoane.  Și, mai mult decât atât, trebuia să cântăm live, nu aveam pozitive etc.

De multe ori stăteam și mă gândeam la vorba aceea că meseria de actor se aseamănă cu meseria de miner din punct de vedere psiho-fizic. Este foarte adevărat pentru că uzura este maximă dacă te dăruiești până la capăt. Eu simt cumva uzura fizică, toată dăruirea de aproape 30 de ani nu e ceva simplu. Îmi aduc aminte că primele spectacole erau în județ, eram la Roman, unde am avut un public dificil, și eu jucam atunci o fată a unui cizmar (spectacol – Moștenirea din America) care îl ajuta pe tatăl ei și mai venea și un ucenic de care se îndrăgostea etc. Și țin minte că trebuia să bat în tocul unui papuc cuie. Și la un moment dat, mi-am dat peste deget și atunci am avut declicul: „Wow, eu sunt pe scenă? Eu joc? Oamenii ăia se uita la mine? Eu sunt un personaj? Eu nu sunt eu?” Atunci m-am dedublat. A fost prima dată când m-am văzut pe mine jucând. N-a durat mult, dar pentru mine parcă a durat o eternitate. În același timp m-am mobilizat atât tare și am trecut pe pilot de „supraviețuitor” și dintr-o dată am pus mai multă energie decât puneam de obicei încât am luat publicul cu mine, iar la final s-au ridicat în picioare și au aplaudat.

Apoi am dat la facultate și am avut parte de alte conștientizări. Am dat de un rol greu și din momentul acela m-am dat puțin în spate și am început să văd cum stau lucrurile de fapt și chiar să încep să devin ceea ce trebuia să devin, o actriță.

Care a fost cel mai frumos personaj pe care l-ai făcut? Dar cel mai greu?

Sunt două personaje cumva extreme. Cel din spectacolul „Sperietoatea” (regia Gheorghe Hibovski), spectacolul cel mai drag sufletului meu, cel mai greu, dar și cel mai frumos pentru că-mi punea în valoare toate calitățile mele sau datele cu care m-a înzestrat Dumnezeu, mama, tata, ce am mai căpătat eu pe parcurs: voce, mișcare, râsu’-plânsu’, toate stările din univers, toate personajele de la bebeluș și până la femeia gravidă. Pentru mine acela a fost cel mai frumos spectacol pentru că, deși era un compendiu de personaje, a trebuit să muncesc enorm pentru fiecare personaje în parte. Țin minte că pentru personajul bebe, am studiat un bebeluș într-un microbuz de la Constanța la Piatra-Neamț. Și toate etapele, vârstele de la 6 la 7 la 10 ani. A fost foarte greu să te metamorfozezi ca vârstă, tu fiind una. Plus că versul popular era diferit, cerea o implicare, o anumită metrică, muzica populară, trebuia să fii pe notă, autentică, trebuia să ai stările potrivite. De aceea pentru mine a fost o piatră a carierei mele.

Toate astea m-au ajutat, s-au însumat într-un personaj cu care am debutat la Teatrul Tineretului („Dar… ce-ați crezut?!”, după Nadejda Ptushkina – regia Tudor Tăbăcaru) în care eram o bătrână. Nu mai era comedie. Trebuia să fie totul foarte veridic. Bătrâna asta era bolnavă, apare pe patul de moarte și pe parcursul spectacolului se înzdrăvenește și aproape că întinerește. Un spectacol greu, cu niște colegi tineri și extremi de talentați care m-au potențat foarte bine și care m-au ajutat teribil. A fost un personaj memorabil pentru tine.

Ce contează cel mai mult în această meserie: talentul sau munca?

Experiența m-a învățat că poți să ai talent cu carul, dar dacă nu muncești, degeaba. Atâtea exemple am avut în viața mea. Am întâlnit copii talentați care au dat la teatru și au intrat imeadiat, aveau o chestie nativă, dar care s-au pierdut imediat pe parcurs pentru că s-au lăsat păgubași, pentru că n-au muncit. E ca sămânța aceea, dacă nu pui apă când trebuie, dacă nu o cureți de buruieni, nu mai dă roade, nici nu înflorește. Pe lângă muncă, foarte mult contează norocul, oamenii pe care îi întâlnești. În concluzie, degeaba talent dacă nu e muncă și noroc. Dar muncă din pasiune și conștientizată, muncă însemnând fizic, psihic. Fără muncă talentul se pierde.

Orice artist are și momente în care inspirația și creativitatea nu sunt la cote maxime. Ce faci atunci când pur și simplu nu ai inspirație în timpul unui spectacol sau la repetiții?

O iau mereu de la 0. În ultimul timp am mai învățat lucruri. Am învățat să nu mai vreau să-mi iasă din prima, să nu mai vreau să fiu perfecționistă cu orice preț, să las lucrurile să vină de la sine. Înainte cu 5-6 ani era crimă când trebuia să încep un rol nou, ce crâncen era pentru mine. Pentru că nu aveam răbdare, voiam să-mi iasă din prima. De aceea, nu e bine să fii perfecționist. Muncești, dar mai lași lucrurile să vină în voia lor. Visează pentru că e bine, ai de unde să pornești, dar dacă tragi de toate visele să se îndeplinească, nu e atât de bine pentru că macină în alte părți. Cu vârsta capeți și înțelepciune, ai parte de lucruri care să te mai liniștească. În orice caz, la fiecare rol trebuie să pornești de la 0, nu de la ce știi.

Și mai este un lucru pe care îl fac. În primul rând încerc de fiecare dată să nu fac ce am mai făcut. Nu vreau să fiu aceeași în toate rolurile, adică să lucrez pe lucruri deja confirmate. Încerc să nu mă plafonez, pentru că ăsta e cel mai simplu lucru. Și această plafonare aduce după sine și nefericire. La fiecare rol încerc să găsesc câte un sens. Și cred că asta înseamnă și evoluția, până la urmă.

Care este rutina ta înainte de a veni în fața publicului?

Înainte de orice spectacol, indiferent a câta reprezentație, cu o seară înainte îmi fac unghiile, mă vopsesc, mă aranjez. Dar exact înainte de a intra în scenă, după ce fac o cruce mare, îmi dau câte două trei palme pe lângă exercițiile de respirație.

În calitate de actriță, ce întâmplare/situație te-a pus până acum cel mai mult la încercare și de ce?

Au fost și momente foarte dure pentru mine, nu multe. Când mi-a fost rău fizic și a trebuit să continui spectacolul: am căzut în genunchi, la Băilești, unde era un frig crâncen în sală. Altă întâmplare a fost că după o deplasare am fost la un festival și eram foarte răgușită. A trebuit să trag de mine să duc spectacolul la bun sfârșit. Apoi, când am jucat „Sperietoarea” la Green Hours pentru prima dată, a fost cel mai geu spectacol pentru mine pentru că nu mai jucasem acolo și erau emoții mari. Dar, în general, de fiecare dată când întâmpin o dificultate iese supraviețuitoarea din mine.

Ai deschis primul teatru independent din Piatra-Neamț: Teatrul Tandem. Care este povestea Teatrului Tandem?

Este primul teatru independent din țară. În ‘91 noi mergeam prin țară cu spectacole. După accea au fost trei ani de pauză cât am făcut eu facultatea, apoi am reluat în ‘96. Noi de atunci funcționăm. Nu sub numele de Tandem, a fost și „Teatrul de Joacă”, „Teatrul doi”, „Roata lumii”. Acum, în vară, facem 25 de ani de activitate. S-a născut odată cu întâlnirea mea cu Ghiță, apoi în ‘96, când eram în anul 4 de facultate, am făcut spectacole interactive pentru copii. La unul dintre spectacole, în Iași, ne-a văzut o organizatoare care a fost impresar la Teatrul din Galați. Ne-a plăcut foarte tare și am mers alături de ea până acum vreo 10 ani. Așa s-a născut Teatrul Tandem, mergând în deplasări în toată țara și apoi am început ușor ușor să facem spectacolele și pentru liceeni, pentru maturi.

Știi că spuneam că nu aveam de niciunele pe vremea aceea, lumini sau sunete. Și țin minte că aveam o sacoșă cu câteva costume, cusute și adaptate de noi și am mers cu autobuzul la țară, undeva, unde am jucat pentru 7 copii. Și la final eram foarte fericiți că am avut bani de bilet să ne întoarcem acasă cu autobuzul. Ulterior, Ghiță mi-a spus că vom avea mașină, impresar, echipament și că vom merge la festivaluri, vom fi cunoscuți, vom lua premii și așa a și fost. Un teatru de familie care are premii. În același număr de ani în care am funcționat și noi si teatrul, am ajuns să avem mai multe premii decât ei și mai mulți spectatori. Aveam reprezentații de ordinul sutelor. Aveam săli de 50 și până la 1000 de spectatori și aveam zile când jucam și câte 4-5 spectacole pe zi.

Nu a fost ușor, dar a fost extraordinar de frumos. A fost o experiență pe care nu cred că o are un actor dintr-un teatrul de stat. Și nici ceilalți din teatrele independente. Majoritatea erau în București, abia mai târziu au apărut și la Cluj, dar foarte puține erau itinerante. Noi am fost ambulanți. De multe ori nici nu aveam sală de repetiție. Ne făceam spectacolele acasă, Ghiță scria, eu coseam, repetam, făceam capete din burete pentru animăluțele din spectacolele pentru copii. Totul era făcut de noi. A fost greu, dar a fost frumos.

Ce rol au avut cărțile în viața ta?

Trebuie să recunosc că nu am fost o cititoare pentru că, fiind o fire practică, nu m-am aplecat așa de mult spre citit, dar am fost o foarte bună „urechistă”. Adică am ascultat de la ceilalți și am preluat ceea ce am simțit eu că am nevoie și ceea ce-mi folosește. Eram o fire de acțiune și încercam să prind lucrurile altfel decât colegii mei și lucrul ăsta m-a ajutat și la școală pentru că eram printre primele trei. Lucrurile s-au mai schimbat cumva când am venit în oraș. Să te adaptezi la un nou stil de viață nu a fost ușor. Dar din momentul acela am descoperit și eu cititul, trebuia să fiu și eu la nivelul celor de oraș. Am citit și înainte, dar nu atât de mult cât aș fi vrut eu. Citeam ce ne dădeau cei de acolo, nu aveam lecturi interesante sau motivaționale care să poată dezvolta un copil de vârsta mea.

Acum, în utlimii ani, îmi place mult să citesc și este una dintre pasiunile mele. Cartea înseamnă foarte mult pentru mine, dar și filmele mă pasionează în egală măsură.

Dacă ar fi să fii o carte, ce fel de carte ai fi? Cum ar arăta această carte, ce fel de copertă, pagini etc. ar avea? Și, de asemenea, dacă ar fi să fii un spectacol de teatru, cum ar fi acesta?

În primul rând mi-ar plăcea să miroasă a liliac și vanilie. Mi-ar plăcea să fie cu un conținut foarte profund, dar să aibă și ceva pentru copii, să aibă și desene, dar și profunzime. Să fie destul de mare, asemenea unui album, să aiba imagini, lucruri substanțiale, care să vorbească despre interiorul omului, despre interiorul pământului, despre energie.

Dacă ar fi să fiu un spectacol, mi-ar plăcea să aibă din toate câte ceva. Să aiba și comedie, și dramă, și imagini, să fie și teatru sărac, și cu mulțimi, forțe, dar și cu un singur om pe scenă, să fie lumină și întuneric. Mi-ar plăcea să aibă tot ce înseamnă un om, viața unui om. Pentru că am ajuns la concluzia că fiecare viață este extrem de interesantă, habar nu avem noi cum e viața celorlalți. Fiecare viață mi se pare extrem de interesantă, de aceea cred că un spectacol mi-ar plăcea să fie viața unui om.

Ce citești acum și de ce?

„Secretele vieții” și mai am vreo trei cărti audio pe care le reascult, cărți care sunt de trezire spirituală și motivație interioară. Ultima carte care m-a fascinat și pe care am citit-o în două săptămâni este „Viața lui Van Gogh”. A început să mă pasioneze foarte tare toți cei din perioada respectivă, toți pictorii și tot ce ține de artă.

Cum vezi piața de carte din România?

Paradoxal mi se pare că a explodat, în sensul bun. Uitându-mă în librării, lumea chiar cumpără cărți. Deși se zice că nu se citește, se cumpără carte. Lumea e interesată de carte.

Poți să numești trei scriitori români pe care trebuie musai să îi citim?

Marin Sorescu mi-a plăcut enorm, Nichita Stănescu, Mihai Eminescu. Și poetul și dramaturgul Gheorghe Hibovski care m-a cucerit cu poeziile sale care au o substanță aparte.

Ce alegi, o carte proaspăt ieșită de la tipar pe care să o răsfoiești sau un ibook? Mai ai nevoie de cărți în format fizic sau totul a devenit digitalizat?

Eu personal aleg o carte cu pagini, când am timp merg pe malul apei și stau și citesc. Dar când am acțiuni de făcut și mi se pare că pierd un timp ascult varianta audio. Este în fucție de timpul pe care îl am la dispoziție.

Pe lângă actriță ești și un bun pedagog care este alături de elevii lui la bine și la greu și care le arată misterele scenei și personajelor. Ce ți se pare cel mai greu în lucrul cu copiii și care este cea mai mare satisfacție?

Evoluția personală, dezvoltarea fiecărui copil, de la bâlbâit și împiedicat la propriu și până la a-l vedea înflorind și manifestându-se liber, creator și absolut molipsitor, nu poate decât să mă facă să mă simt ușoară ca un fluture care plutește pe un nor, metaforic vorbind. Când îl văd cum vorbește, cum s-a dezvoltat, cum și-a creat drum prin viață, cât e de sigur pe el, cât de fericit e cu tot ce a acumulat, nu poate decât să mă facă fericită. Și cred că asta m-a ținut. Anul acesta am făcut 20 de ani de când sunt la Centrul pentru Cultură și lucrez cu copiii. Nu a fost ușor, dar există un echilibru. Însă acum încerc să mă menajez, să nu mai dau atât de mult din energia mea și să încerc să-i las pe ei, să le dau câte ceva și ei să scoată de la ei mai mult. Observ că e mult mai bine și pentru ei, și pentru mine, pentru că există un mare consum, asemănător celui de pe scenă.

Ce sfaturi ai pentru cei care vor să-ți calce pe urme? Merită să facă această meserie? Și, mai mult, ce trebuie să aibă în vedere dacă vor să intre în această lume?

Nu dau sfaturi. Dacă tu găsești ceva bun pentru tine în viața mea, ia-l. Fiecare face cum simte și alege din toate opțiunile care i se oferă. Cei care vor să facă teatru să se gândească de multe ori. Dacă nu arde în tine, nu ăsta e drumul. Nu e o meserie ușoară. „Dacă ar fi să-i dai pe toți afară dintr-un teatru, câți ar mai face teatru?”

Recomandă-ne cinci cărți și cinci spectacole de teatru. Top 5 Maria Hibovski.

Pescărușul – Cătălina Buzoianu

Trei surori – diverse montări

Teatru rusesc în general

Grotesque și Sperietoarea – Teatrul Tandem

Tot ce ține de dramaturgie

Sacara lui Iakov

Literatură rusă

Sunt extraordinar de multe cărți de citit. Doar să vrei!  Uneori trebuie să ai pe cineva care să te îndrume, deoarece te poți rătăci printre atât de multe cărți.