Ne pare rău, nu există nimic în coș.
Ne pare rău, nu există nimic în coș.
Pygmalion, în mitologia greacă, a fost un sculptor din insula Cipru. A fost tatăl lui Metharme și, prin căsătoria ei cu Cinyras, bunicul lui Adonis, conform lui Apolodor din Atena. Era un artist care sculpta în marmura, în fildeș, în piatră sau în lemn, statui. Acestea întruchipau fie oameni, fie zei. Se spune că era atât de pasionat și își iubea arta atât de mult arta încât avea o credință nesfârșită în frumusețe și puritate.
Poetul roman Ovidiu, în Metamorfozele sale, relatează că Pygmalion, a realizat o statuie din fildeș reprezentând idealul său de femeie. Se spune că femeia sculptată avea un chip care purta semnele celei mai curate virtuți. Acesta se îndrăgostește de propria creație, pe care o numește Galateea.
Perfecțiunea statuii era dincolo de orice imaginație, iar dragostea creatorului pentru creația sa era mai presus de orice. Afrodita (Venus) aduce statuia la viață ca răspuns la jertfele și rugăciunile sculptorului.
Când Pygmalion s-a întors într-o zi acasă, s-a apropiat de „soția lui de fildeș” și i-a sărutat buzele. În acel moment s-a întâmplat ceva ciudat. De data aceasta nu trebuia să-și mai imagineze că buzele ei sunt calde. Acum buzele chiar erau calde. Fascinat, Pygmalion o sărută din nou pe Galatea. Acolo unde o atingea, fildeșul devenea mai moale și mai cald. Cu fiecare nouă atingere și cu fiecare sărut, Galateea devenea din ce în ce mai umană.
Statuia era acum vie, devenise Galateea, iar Galateea putea simți și ea sărutările lui Pygmalion. Prin această îndeplinire a rugăciunilor, Venus autentifică, parcă, unul dintre cele mai fascinante motive ale creației din întreaga mitologie greacă.
Povestea a fost sursă de inspirație pentru mulți artiști: pictura lui Jean-Léon Gérôme reprezentând cele două personaje, Pygmalion-ul lui George Bernard Shaw care a fost baza musicalului „My Fair Lady”.
Mitul lui Pygmalion și Galateea încapsulează perfect unul dintre obiectivele primare ale artei antice – mimesisul naturii. Această căutare a realității a devenit o obsesie pentru artiștii antici care au încercat să creeze iluzii ale realității care înșelau ochiul: Trompe L’Oeil care înseamnă în franceză „a înșela ochii”, o tradiție istorică a artei în care artistul păcălește făcând privitorul să creadă că se uită, de fapt, la un lucru real. Tehnica te face să pui la îndoială granița dintre pictură și realitate. Un exemplu celebru îl reprezintă lucrarea pictorului grec Zeuxis care a pictat struguri, atât de reali, încât păsările au încercat să-i ciugulească.
sursa foto: Pexels
Lasă un răspuns