Meniu

Ne pare rău, nu există nimic în coș.

Cuvântul săptămânii

Cuvântul săptămânii

Limba română este o limbă bogată în cuvinte și expresii. De-a lungul istoriei ne-au rămas anumite cuvinte la care nu ne-am oprit îndeajuns pentru o analiză mai amănunțită. În acest fel, am ajuns astăzi să dăm alt sens unor cuvinte care de fapt înseamnă altceva. Dar te-ai gândit vreodată ce înseamnă cu adevărat acel cuvânt sau de ce este atât de folosit?

Ca să clarificăm lucrurile și să nu mai existe confuzii ulterior, iată cuvântul săptămânii:

 

 

 

Conform DEX, cinic (despre oameni: adesea substantivat) reprezintă o manifestare a unei atitudini condamnabile, care sfidează regulile moralei, normele de conviețuire socială și de bună-cuviință; (despre manifestări ale oamenilor) care trădează, exprimă asemenea atitudini.

În zilele noastre spunem despre o persoană că este cinică dacă disprețuiește conveniența și care afirmă principii imorale. Afirmația este una absurdă, conceptul de „conveniență” îl anulează pe cel de „imoralitate”, dacă ambele sunt în accepțiunea generală, a societății.

Acesta este sensul modern al acestui cuvânt. Dar ce-ar fi să aruncăm o privire asupra istoriei din spatele cuvântului.

Grecii sunt cei care au oferit lumii acest cuvânt al cărui sens a fost denaturat în timp. Se pare că în Grecia Antică existau mulți cinici. Aceștia erau persoane care aparţineau unei secte de filosofi, care practicau autocontrolul, ascetismul şi care trăiau într-o lume cât mai nematerială, considerând că astfel poate fi atinsă virtutea morală. Plăcerea era dispreţuită.

Cinismul sau Școala cinică a fost o școală filosofică greacă întemeiată în secolul V î.Hr. de Antistene, care era un discipol al lui Socrate.

Termenul „cinism” provine de la numele locului de reuniune la discipolii lui Antistene, gimnaziul Cynosargos. Unii lingviști spun că numele poate fi înrudit cu cuvântul grec κύων / kuôn, care semnificativ „câine”, făcând referire la Diogene, considerat unul dintre fondatorii cinismului și căruia i se spunea „Câinele”, aluzie la modul său de a trăi.

Școala cinică, alături de școala cireneică, de cea megarică și de cea eritreică sunt cunoscute sub numele de  „Micii Socratici’’. Aceste școli au fost formate de elevi ai lui Socrate și sunt strâns legat de problema sofistică.

 

Cinismul s-a distins printr-o manifestare care a sfidat orice convenție sau normă socială. Cinicul pledează pentru viața naturală, apropiată de animale și acuză normele sociale impuse convențional, prin urmare împotriva firilor. Filosofii cinici erau preocupați de problemele etice. Considerau că scopul vieții este fericit și nu poate fi atins decât prin virtute. Cinismul antic implica o practică ascetică a virtuțiilor.

 

Aristotel spune că părerea cinicilor era următoarea: nu se poate spune decât „un singur lucru despre un lucru”. Antistene susținea că unui lucru nu i se poate atribui niciun epitet, nu putem afirma propoziția „omul este bun” ci doar „omul este om” și „bunătatea este bună”.

Unul dintre cei mai renumiţi filozofi care au lăsat în urmă modele nepieritoare de gândire a fost Diogene din Sinope, fondator al Şcolii Cinice.

În anul 412 î.Hr., în oraşul Sinope din Grecia antică, se năştea un băiat pe nume Diogene. Copilăria sa a a fost grea deoarece familia i-a fost trimisă în exil. Diogene a trecut într-o secundă de la bogăție la sărăcie. Era atât de sărac încât aproape că murea de foame.

În perioada aceea, în Atena exista un renumit centru cultural, iar unul dintre cei mai faimoşi cetăţeni ai săi era un filozof, Antistene, care susţinea că o persoană nu posedă lucruri ci, mai degrabă, lucrurile ajung să posede persoana și mai spunea că dacă cineva îşi măsoară succesul prin cât de multe şi de valoroase sunt lucrurile pe care le deţine, atunci acea persoană nu va putea să deţină fiecare lucru posibil pe care şi-l doreşte şi nu se va opri din a-şi dori din ce în ce mai multe lucruri.

Diogene l-a ascultat pe marele filozof a ajuns la concluzia că filozoful avea dreptate. Cu timpul, şi-a dezvoltat propriul concept filozofic şi a început să vorbească despre el, atrăgând mulţimi din ce în ce mai mari de oameni. În timp ce reputaţia lui creştea, oamenii îi cereau sfatul pentru tot felul de lucruri. Uneori pentru că ştiau că este înţelept, iar alteori pentru că răspunsurile sale erau destul de hazlii.

Când o femeie l-a întrebat „care este timpul potrivit pentru a lua cina?”, filozoful i-a răspuns: „Dacă eşti bogat oricând doreşti, iar dacă eşti sărac oricând poţi.”

Lumea se întreba de unde a venit Diogene. Acesta le spunea oamenilor că este „un cetăţean al lumii”, iar atunci când era întrebat ce fel de om este, răspunsul lui a provoca amuzament: „sunt un Socrate care a luat-o razna”.

Diogene trăia din ceea ce profesa. Uneori scria piese de teatru pe care lua ceva bani, alteori nu avea nimic şi trăia din cerşit. Avea foarte puţine posesiuni şi dormea pe străzi sau în parcuri şi-i batjocorea neîncetat pe atenieni pentru modul lor de a trăi. Se spune că o bună bucată de vreme a trăit într-un butoi mare de vin.

Diogene credea în auto-control şi considera foarte important în viaţă cultivarea virtuţilor, a excelenţei în comportament, precum şi respingerea lucrurilor considerate inutile, care pot face rău sufletului, cum ar fi bunurile personale şi statutul social. Drumul spre adevărata libertate si fericire necesită, în viziunea lui, o existenţă simplă.

Pentru modul în care trăia, unii i-au spus Diogene-Câinele, însă filozoful nu părea să fie deloc jignit de acest lucru. Un câine, a explicat el, fiind mai mult în contact cu natura, este, prin urmare, mult mai apropiat de adevărata fericire. Câinelui nu-i pasă de statutul social sau de bunuri materiale; câinele nu este sclavul dorinţelor superficiale care ofilesc inimile oamenilor. Câinele trăieşte viaţa în prezent şi nu este îngrijorat de noţiuni abstracte care i-ar putea îmbolnăvi sufletul.

„Cei care sunt pregătiţi mă vor înţelege, cei care nu sunt pregătiţi mă vor asculta şi nu mă vor înţelege. Ei trebuie să vină atunci când momentul este potrivit pentru ei şi este mai bine să ajung cu adevărat la o persoană decât să fiu înţeles greşit de 1.000” – Diogene

La 70 de ani a fost luat de pirați. Diogene a fost dus la piaţa publică de sclavi din insula Creta, iar acolo cei care se ocupau de licitaţie l-au întrebat ce abilitaţi are. Diogene a răspuns: „Pot guverna oameni şi îi pot învăţa să se guverneze pe ei înşişi, aşa că vindeţi-mă cuiva care vrea să înveţe”.

Auzind această replică, un om bogat din mulţime l-a cumpărat pe Diogene şi l-a luat cu el acasă, în oraşul Corint. Pe drum, aflând pe cine a cumpărat, l-a eliberat pe filozof, dar l-a rugat să vină în Corint şi să-l înveţe pe el şi pe copiii săi. Diogene a acceptat şi a trăit în Corint pentru restul vieţii sale devenind o parte din cultura acelui oraş.

Se spune că, la un moment dat, Alexandru cel Mare a venit să-l viziteze pe filozof în Corint. L-a găsit pe Diogene odihnindu-se în lumina soarelui, s-a prezentat, şi l-a întrebat dacă poate face ceva pentru el.

„Da, dă-te la o parte din lumina soarelui!”, i-a răspuns Diogene.

Alexandru cel Mare a fost atât de impresionat de remarca filozofului încât ar fi spus: „dacă nu aş fi Alexandru, aş vrea să fiu Diogene”, la care Diogene a replicat „dacă nu aş fi fost Diogene, aş vrea să fiu tot Diogene”.

Interesant este că Diogene ar fi murit în aceeaşi zi în care Alexandru cel Mare murea la Babilon.

Pierduţi în acest neant al societăţii, fiind prizonieri ai problemelor din ce în ce mai dese pe care trebuie să le rezolvăm, doar câțiva reușesc cu adevărad să trăiască realitatea imediată şi să-și pună întrebări despre cum ar trebui să trăiască fiinţa umană pentru a-şi merita titlul de Om.

 

Scris de

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.