În a doua jumătate a secolului al XVI-lea creşte considerabil numărul pravilelor traduse în limba română. Apoi, în secolul al XVII-lea, în principatele române sunt tipărite pravilele româneşti cu caracter laic. Prima dintre acestea a fost Cartea Românească de Învăţătură, tipărită la mănăstirea „Trei Ierarhi” din Iaşi, în 1646, din porunca lui Vasile Lupu, ilustrată chiar în foaia de titlu a acesteia: „Cu zisa şi cu toată cheltuiala lui Vasile voievodul şi domnul Ţărîi Moldovei”. Textul acesteia nu avea caracter original, fiind o traducere a unor texte legislative străine, efectuată de logofătul Eustratie, care nu a revizuit conţinutul materiei, nu s-a preocupat de înlăturarea contradicţiilor şi repetărilor. Întrucât perioada domniei celui dintâi a fost destul de evidenţiată pe fondul domniilor precedente (19 ani), scopul său principal a fost consolidarea autorităţii monarhice. Dacă dreptul bizantin receptat prin pravile venea în conflict cu dreptul vechi nescris, acesta din urmă avea prevalenţă: „giudeţul giudeca cîteodata şi împotriva pravilei, pentru acest obicei al locului. Lucrurile se fac dupre cum iaste obiceiul locului, măcar de are fi împotriva pravilei … ”.

Conform documentelor ce datează din secolul al XVII-lea care indică intenţiile marilor boieri şi ale mănăstirilor de a mări veniturile de pe urma moşiilor prin intensificarea exploatării ţăranilor dependenţi, ultimii erau deposedaţi de pământurile sale şi privaţi de dreptul la strămutare, toate acestea fiind o necesitate pentru feudali. Ţăranii şi-au început a manifesta nemulţumirile prin răscoale, astfel a apărut necesitatea pedepsirii ţăranilor fugiţi şi readucerea lor pe moşie – fapte prevăzute de foarte multe porunci din pravila lui Vasile Lupu. Deci, aceasta a anulat dreptul de strămutare a ţăranilor dependenţi.

O altă cauză o constituie condiţiile istorice concrete ale Moldovei, dacă ne referim la sprijinirea meşteşugurilor de către domnie. Iarăşi observăm tendinţele boierilor şi mănăstirilor de a-şi mări veniturile pe seama atelierelor meşteşugăreşti.
Prin urmare, cu scopul de a scăpa de statutul de supuşi, un număr mare de meşteşugari se stabileau la oraşe, devenind oameni liberi. Mai târziu, aceştia s-au organizat în bresle cu statut propriu.

Vasile Lupu a ştiut să gasească un beneficiu în războaiele turco-persane, ce consta în dobândirea unei oarecare independenţe faţă de Imperiul Otoman, conturându-se legaturile dintre principatele române şi alte ţări străine precum Rusia, Polonia, Ucraina şi altele. Paralel cu aceasta, a fost cultivată limba română ca o limbă a poporului, urmărind unificarea spirituală a acestuia. De asemenea, monarhia considera că utilizarea limbii române îi va garanta autoritatea în instituţiile ţării, iar păturile sociale noi apărute în Moldova la fel pledau pentru introducerea limbii române în mănăstiri şi în cancelaria domnească. Toate astea au avut drept urmări larga aplicare a limbii române în literatură, biserică şi administraţie, astfel apariţia „Cărţii Româneşti de Învăţătură”, fiind tipărită în limba română, a fost condiţionată de constituirea acestor noi puteri sociale.

„Cartea Românească de Învăţătură” a fost, în mare măsură, condiţionată de necesitatea unei legiuiri care, prin măsurile sale, ar reglementa şi păstra relaţiile în societate. Cu toate acestea, principalul scop al pravilei a fost consolidarea aparatului de stat şi a puterii domnului, fiind conturat caracterul obligatoriu al dispoziţiilor acestuia.