Meniu
Artă, carte și celebritate: 25 martie

Artă, carte și celebritate: 25 martie

Astăzi, 25 martie, chiar dacă pare o zi simplă, ca oricare alta, se pare că s-au petrecut anumite evenimente. Desigur, nu s-au petrecut astăzi, ci acum ceva timp, când autorii încă foloseau condeiul și își căutau inspirația prin orice fel posibil, de la plimbări lungi în natură până la alcool și muze.

 

 Se naște poeta Ana Blandiana 

► Nașterea copilului
Ana Blandiana, născută Otilia Valeria Coman s-a născut pe 25 martie 1942. Este o poetă română și o luptătoare pentru libertatea civică în România.
Otilia Coman s-a născut la Timișoara, fiica preotului ortodox Gheorghe Coman, originar din Murani, Timiș. După retrocedarea Ardealului de Nord în 1944 familia Coman s-a mutat la Oradea, unde tatăl poetei a slujit ca preot la Biserica cu Lună, catedrala ortodoxă din Oradea. După instaurarea regimului comunist în România, preotul Coman a fost arestat ca „dușman al poporului”. Ca fiică a unui deținut politic, a trebuit să aștepte patru ani până când autoritățile comuniste i-au permis înscrierea la Facultatea de Filologie din Cluj.

► Nașterea poetei
Pentru a ocoli șicanele regimului, Otilia Coman și-a luat pseudonimul Ana Blandiana, după numele satului natal al mamei, respectiv Blandiana, Alba.
Debutează în revista Tribuna din Cluj cu poezia „Originalitate”, semnând pentru prima oară ca Ana Blandiana. În anul 1960 se căsătoreşte cu scriitorul Romulus Rusan. După o interdicţie de patru ani, redebutează, de data aceasta irevocabil, în revista Contemporanul.
Tatăl poetei a murit într-un accident de mașină în anul 1964, la scurt timp după eliberarea din detenția politică. Tot în acest an îi apare prima carte, „Persoana întâia plural”, de versuri, cu o prefaţă de Nicolae Manolescu. Trei ani mai târziu lucrează ca redactor la revista Viaţa Studenţească.

► Nașterea luptătoarei
Înainte de revoluția din 1989, faimoasă disidentă și apărătoare a drepturilor omului, a avut curajul să-l înfrunte direct pe dictatorul Nicolae Ceaușescu prin declarații publice în interviuri acordate postului de radio Europa Liberă și unor publicații din străinătate.
Ana Blandiana s-a implicat în viața civică printr-o serie de acțiuni în cadrul Alianței Civice. În prezent conduce Memorialul de la Sighet, un institut de studiere a crimelor comunismului, cu un centru de cercetare care organizează anual conferințe, sesiuni științifice și expoziții pe tema fenomenului totalitar.
Ana Blandiana se poate lăuda cu un şir de premii valoroase: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1969), Premiul pentru poezie al Academiei Române (1970), Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1982), Premiul Internaţional „Gottfried von Herder”, Viena (1982), Premiul Naţional de Poezie (1997), Premiul „Opera Omnia”, (2001), Premiul Internaţional „Vilenica” (2002).

 

 Se naște scriitorul român Mateiu Caragiale 

► Bastardul unui mahalagiu
Se spunea că a fost fiul nelegitim al unui „maha­la­giu”. Mahalagiul se numea I. L. Caragiale. Iar bastardul este Mateiu Caragiale, straniul condeier interbelic care a adus la viață „Craii de Curtea-Veche”.
„Se putea vedea, acum câțiva ani, tre­când prin Piața Sfântul Gheorghe un bărbat care, prin înfățișarea lui atrăgea nu­maidecât atenția. Bărbatul, cam între 40-45 de ani, era drept, părea solid și osos, dar nu gras (…) Contrastul dintre acest om ciudat și restul trecătorilor era atât de izbitor încât te gândeai, pe dată, la un boier scăpătat, inadaptabil, la unul dintre acei aristocrați arheologici și plini de ceremonii care în­fruntă mucegaiul anilor (…). Totuși, ceva nu admitea această ipoteză. Deși cu o privire cultă, rafinată, omul era prea rigid în protocolul mersului său ca să fie un aris­tocrat pursânge. În lăsarea în jos a fălcilor sale era o afectare rece. Nu puteai să nu te gândești la unul din acei servitori bătrâni, ei înșiși cu arbore genealogic, unul dintre aceia care sunt luați de vulg drept stăpâni. Părea un majordom în con­ce­diu.”
Cam acesta este personajul creionat, ușor malițios, de Călinescu în aproape uitata Istoria literaturii române de la origini până în present: „majordomul” cu ifose de nobil scăpătat, coborât din greșeală pe caldarâmul cosmopolit al Bucureștiului de la începutul de veac XX era Mateiu Caragiale, autor al Crailor de Curte Veche, roman crepuscular, aproape la fel de anacronic și de ciudat ca propria sa viață.

 

► Bastardul unui „Mitică” genial
Descris drept „un impulsiv sentimental“, I.L. Caragiale a avut, în1884, o scurtă legătură amo­roa­să cu Maria Constantinescu, o tânără anga­jată a fabricii de tutun „Belvedere”. Legătură efemeră, dar fertilă, în urma că­re­ia, anul următor, a venit pe lume Mateiu. „Conu Iancu” a luat pruncul în brațe și a dat fuga cu el la Oficiul Stării Civile, unde l-a înregistrat sub numele de Mateiu I. Caragiale. Din păcate, legătura celor doi amorezi s-a în­che­iat la scurt timp după nașterea prun­cu­lui. Totuși, Caragiale senior s-a ocupat foar­te atent de educația lui Mateiu, care a cres­cut în casa tatălui său. Deosebit de inte­ligent și sensibil, copilul n-a semănat însă aproape deloc la fire cu tatăl său. Caragiale era un om viu, sinteză cos­mo­po­lită a spiritului balcanic, un „Mitică” genial, care se simțea în largul lui atât în mijlocul elitelor culturale ale vremii, cât și printre mahalagii nărăviți la îndelunga de­gustare a berii. Peste ani, vorbind despre tatăl său, Mateiu îl va pri­vi de sus și-l va cataloga, cu un dispreț con­descendent „berarul, nevrednic, vul­gar, cartofor, crai și bețiv“.
Indiferent câtă grijă i-ar fi purtat „Nenea Iancu“, Mateiu nu avea cum să uite că este doar un copil din flori. Pentru a îndrepta cumva aceasta situație, și-a in­ven­tat, încă din copilărie, o lume ima­gi­na­ră, opusă balcanismului fermecător în care se complăcea ilustrul său tată. Iar pentru a se distanța de acea lume di­na­mi­că în care nu știa cum să trăiască, și-a creat un univers al său, total diferit de cel în care tatăl lui se mișca nestingherit, fără nici un soi de frustrări. Ușor nevrotic dar și rupt de această lume vie, Mateiu nu a fost nicio­dată în stare să-și accepte condiția de bastard, pe care a negat-o din răsputeri. Dacă tatăl său trăia într-un prezent extrem de activ, el a preferat să se fixeze într-un trecut fabulos care nu avea nici o legătură cu realitatea. Încă de mic Mateiu era atras de istorie și de heraldică. Pasiuni izvorâte însă nu din dorința de cunoaștere, ci din refuzul de accepta o realitate ne­plă­cu­tă pe care a încercat să o înlocuiască cu una sublimă, dar imaginară.

► „Mathieu-Jean Caragiale, conte de Karabey”
Mateiu s-a zbătut cu dis­pe­rare să „clădească” măcar aparența unei origini nobiliare care, chiar și dacă ar fi fost adevărată, n-ar fi impresionat pe nimeni. Pornind de la faptul că soția bu­ni­cului său pe linie paternă, o înaintașă cu care el însuși nu avea nicio legătură de rudenie a fost fiica negustorului grec Luca Kiriac Karaboas, Mateiu a făcut un salt ciudat peste secole în urma căruia a integrat-o în familia nobiliară Karabetz de Nagy-Buny, amintită în cronicile me­dievale. Din păcate pentru el, atunci când a încercat să-și convingă tatăl de această înru­dire boierească, a reușit să-i stâr­neas­că doar un hohot de râs, urmat de o re­pli­că sarcastică: „Ce tot spui, mă? Stră­bu­ni­cul tău a fost bucătar arnăut, plăcintar. Purta tava pe cap. De asta noi suntem tur­tiți în creștet!“. Împlinise 22 de ani, când a început să-și semneze scri­so­rile adresate prietenilor din străinătate cu „Mathieu-Jean Caragiale, conte de Karabey“.

► Pe vremea „Micului Paris“
Bucureștiu, la perioada ceea semăna cu cel din vremurile noastre. Bineînțeles că nu era la fel de spectaculos ca metropola de azi, care geme sufocată sub zeci de blocuri asexuate, clonate parcă din același oțel acoperit cu imense panouri din sticlă. Acum, ori de câte ori vorbim despre Bucureștiul interbelic îl ambalăm, la grămadă în tot soiul de zorzoane nostalgice și ne lăudăm că aici ar fi fost „Micul Paris”. Asta de parcă toți târgoveții de pe aici ar fi fost o adunare selectă de conți și prințese care trăiau în lux și opulență. Nimic mai fals: la fel ca acum, și pe atunci existau două Bucureștiuri. Unul, cel mai întins, era Bucureștiul mahalalelor, unele ceva mai săltate, altele de-a dreptul sordide. Acolo, rolul ghetourile din blocurile comuniste care aveau să apară mult mai târziu era „interpretat” de sute și mii de maghernițe îndesate una în alta și populate cu lume amestecată.
Era lumea dură a fanților de cartier, mai tot timpul îndrăgostiți de curvele ieftine care-și făceau și ele veacul pe acolo. Un ținut stăpânit de patimi și orgolii violete în care cuțitul  părea că sare singur din teacă și-l lovește  mișe­lește pe ghinionistul care n-a fost îndea­juns de abil ca să lovească el primul. Un univers crepuscular pe care Mateiu, în ciuda ifoselor sale nobiliare, îl cunoștea îndeajuns de bine încât să-i poarte prin el pe „Craii de Curtea-Veche”. Celălalt, cel căruia chiar i se zicea „Micul Paris”, era centrul urbei care începuse deja să se modernizeze și să semene, într-adevăr cu Orașul Luminilor. Acolo era concentrată „crema” societății: industriași, mari negustori, funcționari de diverse ranguri, artiști mai mult sau mai puțin dăruiți cu har. Dar și politicieni dintre care mulți nu erau cu nimic mai breji decât cei din zilele noastre. Era un București deja modern, în care Mateiu Caragiale se încăpățâna totuși să trăiască întors cu fața către un trecut nobiliar care nu mai avea cum să existe cu adevărat.

 

► Contele din Bărăgan
Viața reală și-a dus-o cam de pe o zi pe alta, făcând ba gazetărie, ba politică. O viață ternă, departe de visele sale de boierie. Iar ca să poată evada din acea stagnare nenorocită el nu s-a sfiit să-și asume condiția de „pontagiu”. Până la urmă, Mateiu Caragiale a reușit, totuși să-și vadă visele de boierie împlinite. În 1923, la 38 de ani, s-a însurat cu Marica Sion, una dintre fiicele poetului G. Sion. La momentul fericitului eveniment, „tânăra mireasă“ împlinise deja 63 de primăveri. Un „amănunt“ care nu a avut însă nicio importanță pentru Mateiu.

Căsătoria cu „junioara” Maria Sion i-a adus mult râvnita proprietate a unei moșii, care l-a făcut să se simtă cu adevărat boier. Aflată pe undeva, prin mijlocul Bărăganului, pe lângă Fundulea, moșia Sionu avea și un conac pe care încă tânărul soț l-a și preschimbat într-un adevărat „cuib de nobili”. Visul aristocratic al lui Mateiu s-a încheiat însă brusc, în 1935, o dată cu moartea sa neașteptată. În mod straniu, deși era cu mult mai bătrână decât el, Maria Sion i-a supraviețuit încă nouă ani. Ce a rămas după o viață dominată obsedant de visul unei nobleți iluzorii? Mai nimic. În schimb, singurul rang care nu i-a fost contestat niciodată lui Mateiu a fost și a rămas apartenența la inefabila „aristocrație a spiritului”. „Craii de Curtea- Veche” este un roman unic în literatura română, capodoperă care, așa cum spune Călinescu, este expresia totală a balcanismului literar: „amestec gros de expresii măscăroase, de impulsiuni lascive, cu conștiința unei eredități aventuroase și tulburi, totul purificat și văzut de sus, de o inteligență superioară”

 

 S-a născut artista Aretha Franklin 

Deși a fost o artistă desăvârșită, viața ei a fost precum un carusel.
La 12 ani a rămas însărcinată, la 15 avea doi copii cu tați diferiți, iar la 19 ani era căsătorită. Dar a ajuns una dintre cele mai bune cântărețe din lume.
Ce ar fi fost muzica fără Aretha? O lume mai săracă, așa cum ar fi fost și fără alți artiști legendari, de la Elvis Presley, Frank Sinatra și Johnny Cash, până la James Brown, Michael Jackson și Prince. Între toate nestematele cele mai de preț ale muzicii, Aretha Franklin strălucește într-un mod inegalabil. A fost o minune. A fost perfectă.

 

Regina Soul versus Regina Rockn’Roll
Înainte de muzica ei, nimeni n-a purtat o haină de blană mai bine decât Aretha Franklin. Pe la jumătatea cântecului, îi plăcea s-o lase să-i cadă dramatic de pe umeri – o tradiție a muzicii Gospel despre care se spune că indică abandonul emoțional. Blana îi amintea publicului că se afla în prezența unei regine. A fost „Regina muzicii soul” și nimeni n-ar trebui să îndrăznească să uite asta, scria Tom Leonard.

Acum domnia ei s-a încheiat. Supervedeta pe care revista Rolling Stone a desemnat-o cea mai bună cântăreață din lume s-a stins din viață joi, la Detroit, la vârsta de 76 de ani, răpusă de cancerul de pancreas cu care lupta din 2010. Deși sănătatea îi fusese șubrezită de anii în care nu și-a stăpânit excesele de alcool și de tutun, dar și de obezitate, ea a anunțat abia anul trecut că se retrage din muzică. A cântat până n-a mai putut, asta a fost tot ce și-a dorit.
A cucerit 18 premii Grammy, a vândut milioane de albume și s-a consacrat drept cea mai mare cântăreață din muzica de la Al Doilea Război Mondial încoace.
Deși a devenit cunoscută pentru hituri precum „Respect” și „A Natural Woman”, versatilitatea muzicală a îndreptat-o cu succes și spre alte genuri, precum Gospel, pop, jazz și R&B. În 1999, când Luciano Pavarotti n-a mai putut cânta la gala premiilor Grammy din cauza unei probleme cu corzile vocale, ea a venit în 20 de minute și a interpretat „Nessun Dorma” în locul lui.

 

Fetița mamă
Totuși, în spatele muzicii sale pe care parcă o cânta fără efort și a adulației de care se bucura, Aretha Franklin avea un suflet tulburat. Rezultatul unei căsnicii distruse, cu un tată afemeiat care și-a transformat statutul de predicator într-o continuă orgie, Aretha a rămas însărcinată la 12 ani, iar la 15 ani avea deja doi copii cu doi tați.
De atunci s-a luptat toată viața cu dependența de alcool. Totul a pornit din copilărie: când Aretha avea șase ani, mama ei a plecat de acasă din cauza soțului abuziv și s-a mutat în Buffalo, New York. A murit când Aretha avea nouă ani, iar copiii au fost crescuți de multe secretare și iubite ale tatălui lor.

Traumatizată de moartea mamei și probabil influențată de comportamentul complet inconștient al tatălui, Aretha a devenit un copil hipersexualizat la o vârstă fragedă. Cântărețul de soul Sam Cooke a susținut că au avut o aventură când ea avea 12 ani, iar el 23.
Aretha a născut primul din cei patru ai săi cu doar două luni înainte de a împlini 13 ani și l-a botezat Clarence, după tatăl ei. Deși au circulat zvonuri că ar fi fost copilul acestuia, un coleg de școală a lăsat-o însărcinată.
Norocul ei a fost că și-a dorit mult să fie cântăreață.
A renunțat la școală când avea 12 ani și și-a lăsat copilul în grija bunicii din partea mamei. Își amintea că atunci a suportat multe situații de segregare doar ca să poată mânca în unele restaurante sau pentru a folosi baia în benzinăriile în care opreau.

 

► Bani din prostituție, dependență de alcool și haos
La 18 ani s-a mutat la New York și a semnat primul contract cu casa de înregistrări Atlantic Records. Succesul muzical de care începea să se bucure contrasta puternic cu dezastrul din viața personală. S-a căsătorit cu primul ei soț, Ted White, în 1961, când avea doar 19 ani. Obișnuit cu mediul infracționar de pe străzile din Detroit, el i-a finanțat primii ani de carieră cu banii din prostituție. „Dar nici nu ezita s-o plesnească și nici nu-i păsa dacă-l vedea cineva când îi dădea una”, își amintea producătorul ei muzical, Otis Taylor.
Dezechilibrată interior, Aretha a început să mănânce și să bea compulsiv. Alcoolul a ajutat-o să-și înece nefericirea mariajului. În 1967, când cânta „Respect” într-un concert, a căzut de pe scenă și și-a rupt mâna, susținând mai târziu că a fost orbită de un reflector. Alteori a fost arestată pentru tulburarea liniștii publice și și-a anulat multe concerte pe nepusă masă. A născut al treilea copil cu el, dar a divorțat în 1969.
În următorul deceniu, artista a reușit să-și țină sub control dependența de alcool, dar nu și alimentația, iar viața ei sexuală a rămas haotică. Franklin a avut un alt copil cu Ken Cunningham, managerul ei de turnee, iar în 1978 s-a căsătorit cu al doilea soț, Glynn Turman, un actor. Pe atunci începuse să nu mai aibă hit-uri de mare succes, dar muzica ei continua să placă publicului.
Echilibrul mental al cântăreței era fragil și resimțea acut presiunile industriei, povestește sora ei.
Fratele ei, Cecil, a internat-o de mai multe ori într-o clinică din Connecticut după episoade repetate de epuizare nervoasă. Se punea pe picioare, apoi începea din nou să cânte și ajungea iar pe patul spitalului. Când presa a scris despre nesiguranța sa psihică, Franklin a lansat tot felul de zvonuri despre viața sa minunată, inventând povești despre iubiți misterioși și anunțând că se mărită cu un bărbat care nu știa nimic despre asta.

Gelozie și aere de divă
Franklin era o divă și o cântăreață genială, dar ca om avea multe lipsuri. Era foarte geloasă pe alți artiști. Odată, în timp ce înregistra un cântec cu vedeta muzicii Gospel Mavis Staples, Franklin a spus că vocea acesteia e atât de joasă, încât abia se aude.
Pe Barbra Streisand și Diana Ross în special le privea ca pe rivalele care urmăreau să-i fure coroana.
Prietenia cu alți artiști ținea până când Franklin găsea un motiv de supărare și îi trecea pe ceea ce numea „lista neagră”. În 1989, a cântat în duet cu Whitney Houston piesa „It Isn’t, It Wasn’t, It Ain’t Never Gonna Be”. Whitney era atunci cea mai mare cântăreață pop din lume, dar Franklin a fost rece cu ea și neprietenoasă – a intrat în studio cu aere de „regina Aretha, adevărata divă”. Piesa n-a fost un succes, iar Franklin a dat vina pe ea: „Whitney n-avea talentul și maturitatea unui artist de înregistrări”, a susținut ea.
Aretha îi lua de sus și pe bărbații din muzică. Pe Luther Vandross îl apela numai pe numele de familie, iar el n-o scotea din „Miss Franklin” când a produs albumul ei din 1981. Și surorile Arethei erau bune cântărețe, dar ea a încercat de câteva ori să le distrugă carierele.
A adunat suferință și a transformat-o în furie. Era drama unei dive. Era greu pentru ea să se descurce cu tristețea extremă. În loc să caute înțelegere, ea își ieșea din minți. Se enerva. Avea o furie fără motiv. O nebunie.

 

Salvatorul Clinton
Aretha Franklin a căpătat o teamă de călătorii, îndeosebi de zbor. Ultima oară când a zburat cu avionul a fost în 1982. Pleca în turnee numai cu autocarul și chiar și atunci refuza să plece la drum pe vreme rea sau să traverseze Rocky Mountains, lanțul muntos din vestul Statelor Unite. Imposibilitatea de a cânta peste hotare sau pe Coasta de Vest i-a afectat serios activitatea.
Imensul ego și cariera i-au fost salvate de Bill Clinton. Acesta avea nevoie de voturile alegătorilor de culoare și a rugat-o să cânte la Convenția democrată din 1992. Când a devenit președintele SUA, Clinton a răsplătit-o invitând-o să cânte la Casa Albă și oferindu-i câteva funcții oficiale, iar publicitatea i-a revitalizat cariera. Și-a cumpărat o haină din blană de nurcă atât de mare, încât trebuia să aibă scaunul ei când se așeza.
Aretha a continuat să ignore casele de înregistrări și cererile pentru turnee, iar curând situația sa financiară s-a înrăutățit pe fondul cheltuielilor extravagante.
Magazinul Saks Fifth Avenue a dat-o în judecată pentru a recupera contravaloarea unor cumpărături de 262.000 de dolari, îndeosebi blănuri (marea ei slăbiciune) și pantofi. La un moment dat avea peste 30 de procese pentru servicii neplătite unor florari, instalatori și alți furnizori.
Aretha Franklin a plecat dintre noi la 76 de ani, lăsându-ne o moștenire imensă, cea mai bună muzică soul cântată de o femeie, după părerea multora. A plecat după o viață dedicată pasiunii sale fantastice, în care a avut puterea de a trece peste neîmplinirile personale pentru a-și afirma talentul. Nimeni n-ar fi putut s-o facă mai bine decât ea: o femeie cu o tinerețe chinuită și un suflet permanent tulburat, dar în care pulsa talentul ce avea să-i schimbe destinul – doar Aretha Franklin era în stare de așa ceva, să se transforme dintr-o condamnată la nefericire într-o regină.

Scris de

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *