Astăzi, 16 decembrie, chiar dacă pare o zi simplă, ca oricare alta, se pare că s-au petrecut anumite evenimente. Desigur, nu s-au petrecut astăzi, în 2020, ci acum ceva timp, când autorii încă foloseau condeiul și își căutau insprația prin orice fel posibil, de la plimbări lungi în natură până la alcool și muze.

Se naște marele compozitor, geniul Ludwig van Beethoven

Ludwig van Beethoven este considerat una dintre cele mai importante personalități a perioadei de tranziţie dintre epoca clasică şi cea romantică având în vedere muzica clasică occidentală. Este unul dintre cei mai faimoşi şi mai influenţi compozitori ai tuturor timpurilor.

Deși nu se știe exact data nașterii, obiceiul de a fi botezat se făcea la o zi după naștere. Așadar, se ia în calcul data de 16 decembrie când vorbim despre ziua de naștere și celebrarea marelui compozitor.

Beethoven a avut origine flamandă. Bunicul său era angajat cântăreţ la curtea principelui elector din Köln. Acesta a avut un fiu, Johann van Beethoven (tatăl marelui compozitor) tenor, profesor de pian, de vioară care s-a căsătorit cu Maria Magdalena Keverich..

Beethoven s-a născut la Bonn, fiind botezat în rit romano-catolic la 17 decembrie 1770. Primul profesor de muzică al lui Beethoven a fost tatăl său. Se pare că Johann van Beethoven a fost un instructor dur şi că micul Beethoven ,,trebuia să stea în faţa clapelor, având deseori lacrimi în ochi“. Ştim, de asemenea, că, în acea perioadă, Johann era alcoolic. Talentul său muzical s-a manifestat de timpuriu. Tatăl a încercat să-şi exploateze fiul ca pe un adevărat copil-minune, susţinând că Beethoven avea vârsta de şase ani (el având, de fapt, şapte) când a apărut pe afişul debutului său public din martie 1778.

În 1779, Beethoven şi-a început studiile cu Christian Gottlob Neefe, considerat, la acea vreme, cel mai bun profesor din Bonn.

Beethoven a plecat spre Viena, pentru prima dată, în martie 1787, în speranţa de a studia alături deWolfgang Amadeus Mozart. Din nefericire pentru tânărul Beethoven, după numai două săptămâni în capitala austriacă, a aflat că mama lui era grav bolnavă şi, prin urmare, a fost forţat să se întoarcă acasă. Aceasta a murit la scurt timp, iar tatăl său a căzut şi mai adânc în patima beţiei. Drept urmare, Beethoven a devenit responsabil pentru îngrijirea celor doi fraţi mai mici, fiind obligat astfel să-şi petreacă următorii cinci ani în Bonn.

În 1789 a obţinut o sentinţă judecătorească prin care jumătate din salariul tatălui său îi revenea direct pentru a putea acoperi cheltuielile necesare întreţinerii familiei. De asemenea, a contribuit la veniturile familiei cântând la violă în cadrul orcbestrei curţii.

Cu ajutorul principelui elector, Beethoven s-a mutat în 1792 la Viena. Beethoven a început să compună un număr semnificativ de lucrări (care nu s-au publicat la acea vreme), care demonstrau abordarea tot mai complexa a tonalităţii şi o maturizare a stilului. Muzicologii au descoperit, într-un set de variaţiuni scrise în 1791, o temă similară cu cea regăsită în Simfonia a III-a.

Prin 1793, Beethoven şi-a câştigat reputaţia de improvizator în saloanele nobiliare. Totodată interpreta deseori la clavecin preludiile şi fugile lui J.S. Bach din Clavecinul bine temperat. În martie 1795, Beethoven prezintă în faţa publicului vienez o primă lucrare concertantă pentru pian. Din lipsa existenţei unor documente clare, este incert dacă e vorba despre primul sau despre al doilea concert pentru pian, ambele având partituri asemănătoare (nefinalizate şi nepublicate vreme de mulţi ani). La scurt timp după acest eveniment, Beethoven a făcut aranjamente pentru a-şi publica prima compoziţie semnată cu un număr de opus: trio-ul pentru pian, Opus 1.

Între 1798 şi 1802, Beethoven a abordat ceea ce el considera a reprezenta culmile compoziţiei muzicale: cvartetul de coarde şi simfonia. Cu primele şase cvartete de coarde (Opus 18), create între 1798-1800 şi cu publicarea lor în 1801, Beethoven şi-a câştigat o largă apreciere, fiind considerat unul dintre reprezentanţii cei mai importanţi ai generaţiei de tineri compozitori ai perioadei clasice de după Haydn şi Mozart. El a continuat să se aplece şi asupra altor forme muzicale, punctul de cotitură reprezentându-l sonatele pentru pian, precum bine-cunoscuta Patetica, Opus 13 (dedicată prinţului Lichnowsky), pe care Cooper o descrie ca ,,depăşind oricare dintre compozitiile sale anterioare prin tărie de caracter, profunzime emoţională, grad de originalitate, ingeniozitate şi manipulare de motive şi de tonalitate”.

În jurul anului 1796, Beethoven a început să-şi piardă auzul. El a suferit o formă severă de tinitus, un ,,ţiuit“ în urechi care îi făcea dificilă perceperea şi aprecierea muzicii, precum şi purtarea conversaţiilor. Cauza surdităţii lui Beethoven este necunoscută, dar a fost frecvent atribuită sifilisului, intoxicaţiei cu plumb, tifosului exantematic, tulburărilor imunitare şi chiar obiceiului de a-şi scufunda capul în apă rece pentru a sta treaz. Explicaţia, pornind de la autopsia efectuată în acele vremuri, este că a avut o „ureche interioară dilatată”, care a dezvoltat leziuni de-a lungul timpului. Datorită nivelului ridicat de plumb găsit în eşantioanele firelor de păr ale lui Beethoven, această ipoteză a fost intens analizata, dar surditatea asociată cu aceasta ia forme aproape imposibil de validat.

De-a lungul timpului, pierderea auzului s-a înrăutăţit, existând chiar o poveste bine atestată referitoare la faptul că, nemaiauzind aproape deloc, la sfârşitul primei audiţii a Simfoniei a IX-a a trebuit să i se întoarcă privirea către sală pentru a vedea tumultoasele aplauze ale audienţei; neauzind nimic, a izbucnit în plâns. Pierderea auzului nu l-a împiedicat însă pe Beethoven să-şi continue activitatea componistică, dar susţinerea concertelor – ca sursă de venituri băneşti – era deosebit de dificilă. După o tentativă eşuată de a-şi interpreta în 1811 propriul Concert pentru pian nr. 5 (Imperialul), a cărui primă audiţie a fost organizată chiar de către fostul său elev Carl Czerny, nu a mai dirijat public niciodată.

În ciuda disconfortului evident, Carl Czerny a remarcat faptul că Beethoven putea auzi normal sunetele rostite şi pe cele muzicale până prin anul 1812.

Beethoven a rămas complet surd în 1814. Ca urmare a pierderii auzului, s-a păstrat un document istoric unic: caietele sale de conversaţie. Utilizate în aproximativ ultimii cincisprezece ani de viaţă, în aceste caiete prietenii îşi scriau gândurile, astfel încât Beethoven să poată afla ce spuneau, el răspunzându-le fie oral, fie în scris. Din păcate, după moartea lui Beethoven, în tentativa de a zugrăvi o imagine idealizată a compozitorului, din 400 de caiete de conversaţie, 264 au fost distruse (şi altele au fost modificate).

Se naște marele pictor și grafician român Ion Bărbulescu B’Arg

Ion Bărbulescu, cunoscut și sub numele de B’Arg (pseudonimul artistic) s-a născut la 16 decembrie 1887, în Odobeşti (Vraneca). A avut de mic o încli­nație spre partea artistică prin influenţa unui frate al tatălui, cu un excepţional dar la desen şi a tatălui mamei fiind pictor de biserici.
Primele desene pe care le semnează B’Arg apar în revis­te „Toamna”, din Bucureşti, începând din 1906. Prin 1907 şi 1908, expune portrete cu tipuri locale, în vitrinele librăriei Carol P. Segal, din Ploieşti. Printre primele expoziţii sunt cele din 1915, de la Constanţa şi de la „Institutul Minerva” din Bucureşti.
În februarie-martie, are o expoziţie personală cu lu­crări inspirate din actualitatea acelor zile. Este salutată cu cu­vinte de laudă în presa vremii, care menţionează: „cuprinde tablo­uri vii ale scenelor din iarna cumplită a anului 1917”, „scene din spitale, refugiaţi, diverse tipuri din Iaşi”, „convoiuri de prizo­nieri, cimitirele recruţilor, veteranii”, caracterizate prin „ex­presia şi vigoarea tipurilor, constituind un document al vremii”, „un preţios obiect de artă şi un bun document de istorie contemporană”. Temele descifrate în perioada şederii sale la Iaşi l-au impresionat în mod deosebit şi le-a reluat şi în activitatea plastică ulterioară.

Cei care au scris despre lucrările lui B’Arg au pus în evidenţă subiectele lor cu caracter social, înfăţişarea reali­tăţii cu o deosebită pătrundere psihologică, observaţie analitică, memorie excepţională a caracteristicilor personajelor şi ale miş­cărilor, simţ al ridicolului. Peisajele de atmosferă sunt, întot­deauna, însufleţite de elementul uman, de obicei cu trăsături so­ciale, ceea ce poate deruta, faţă de tematica utilizată curent în plastică, dar care le îmbogăţeşte în idei şi le conferă un umanism cu valoare universală. Este un pictor al omului, pe care îl repre­zintă cu trăiri puternice; omul necăjit i-a captat în mod deosebit atenţia. El conturează în imagini plastice şi lumea lui Caragiale – cu care a fost uneori comparat – politicieni, slujbaşi, etc., dar umorul cu care îşi învăluie personajele este îngăduitor şi uman.
Oamenii timpului nostru poate că nu se mai opresc în­totdeauna să înţeleagă realităţile vremii descrise în lucrările lui B’Arg, dar sunt capabili să aprecieze căldura liniilor unui desen, să aibă o emoţie estetică în faţa schiţelor în cărbune sau în tuş, sau a simfoniilor de culoare din pastelurile si uleiurile lui.
B’Arg este un creator plastic unic în genul sau, al unui limbaj aparte în pictură, stăpânind o artă de sine stătătoare, bogată, complexă, cu rezolvări plastice originale; lucrările lui se disting, în mod special, prin arhitectura echilibrată a construcţiei şi prin virtuozitatea orchestraţiei coloristice. Sunt executate în tehnici variate, fiind alese cele mai potrivite cu tema şi cu atmosfera ei: cărbune, tuş, laviu, acuarelă, ulei şi mai cu seamă – pastel, o tehnică specială, dificilă şi, de aceea, mai rar utilizată; deseori, la pastel  îndeosebi, realizează nuanţa dorită folosind numai puncte de culoare, obţinute prin atingerea doar a suprafeţei cu un grăunte colorat. Inspiraţia, ca şi tehnica lui, sunt   personale, îndrăzneţe şi novatoare

Se naște scriitoarea Jane Austen

Jane Austen a trăit doar 41 de ani, dar a scris șase romane care sunt pomenite și astăzi. Celebritatea sa a venit abia după moartea sa. Se pare că viața lui Jane Austen este și astăzi plină de mistere.

Jane Austen s-a născut pe 16 decembrie 1775 la Steventon, în sudul Angliei. A avut șase frați și o soră, Elizabeth Cassandra, de care a fost atașată în mod special. Familia făcea parte din mica nobilime, iar veniturile nu erau substanțiale.

La vârsta de opt ani a mers la Oxford împreună cu sora ei, Cassandra, dar în toamna aceluiași an s-au întors urgent acasă: Jane contractase febră tifoidă și a fost la un pas de moarte. Fetele familiei Austen au fost trimise apoi la Școala de fete Reading Abbey, dar retrase trei ani mai târziu, din lipsă de fonduri. Educația lui Jane Austen se încheia la vârsta de nici unsprezece ani. Norocul a fost însă că domnul Austen avea acasă o bibliotecă impresionant de bogată (asemănătoare celei a domnului Bennet), iar Jane s-a putut instrui acasă. A început să scrie încă de la vârsta de 11 ani, iar la optsprezece avea gata romanul „Elinor și Marianne”, carte pe care avea să o rescrie ulterior și să o publice sub titlul de „Rațiune și simțire”.

Tom, nepotul unor vecini și student la Drept a remarcat-o pe Jane și a început să petreacă din ce în ce mai mult timp alături de ea – lucru observat de ambele familii. Din nefericire, relația nu a avut nicio șansă: Tom era susținut financiar de rude, care nu concepeau o legătură cu Jane, cu atât mai mult cu cât nici ea nu avea o situație financiară deosebită.

Au făcut așadar tot ce le-a stat în puteri să-i împiedice pe cei doi să se întâlnească. Jane i-a povestit Cassandrei în mai multe scrisori (arse ulterior) despre relația ei imposibilă de iubire. O întâlnire între Tom și Jane a mai existat însă, în vara anului următor, la Londra. După aceea, familia Lefroy a devenit mult mai vigilentă și cei doi nu s-au mai văzut niciodată.

În decembrie 1802, Jane primește o cerere în căsătorie de la Harris Bigg-Wither – un tânăr bogat, corpolent, lipsit de tact și destul de agresiv în conversație – nici pe departe un gentleman. Jane acceptă inițial, dar își retrage promisiunea a doua zi.

Austen a început să se simtă rău la începutul anului 1816, dar nu a dat atenție bolii. Se pare că ar fi suferit de boala Addison, care se manifestă printr-o stare de oboseală acută, grețuri și tensiune arterială mică. Jane era convinsă că suferă de reumatism și că are colică biliară. Alți biografi consideră că afecțiunea care a răpus-o pe Austen a fost limfomul Hodgkin, un tip de cancer al sistemului limfatic.

Starea lui Jane s-a înrăutățit atât de mult anul următor încât, în luna mai, frații ei Cassandra și Henry au dus-o la Winchester pentru tratament. Simptomele bolii nu au putut însă fi nici măcar ameliorate. Pe 18 iulie 1817 Jane moare, iar fratele ei, prin conexiunile pe care le avea cu lumea clericală aranjează să fie înmormântată la catedrala din Winchester.

”Nnu întotdeauna cine zâmbește e fericit. În inimă pot exista lacrimi care nu ajung până la ochi”.