Meniu

Ne pare rău, nu există nimic în coș.

28 martie 1888: se naște maestrul comediei crâncene – Alexandru Kirițescu

28 martie 1888: se naște maestrul comediei crâncene – Alexandru Kirițescu

În cadrul reprezentanților atmosferei dintre cele două războaie se află și Alexandru Kirițescu, un pilon important în dezvoltarea dramaturgiei. S-a născut în anul 1888 la Pitești. Tatăl lui a fost ceferist, iar fratele, Nicu Kirițescu, ofițer, dar și dramaturg. Terminând liceul în București se îndreaptă spre Drept, apoi spre Litere, absolvindu-le pe amândouă. Student neavut, sămănătorist și cu avânt la condei, s-a făcut remarcat încă din facultate de către Pompiliu Eliade (directorul Teatrului Național din București) care l-a propulsat spre teatru, mai întâi ca dactilograf, apoi ca inspector.

Foarte bun observator, fost atașat cultural la Roma, Kirițescu va scrie despre societate, despre comportamentul oamenilor, vrând să le pătrundă pe sub piele și să-i înțeleagă totodată. Debutul și l-a făcut cu piesa „Învinșii (1914, Teatrul Național București), care nu a fost primită cu atâta căldură pe cât se aștepta: un soț descoperă că nevasta lui nu îi este credincioasă, aceasta înșelându-l cu prietenul lui pe care l-a luat drept martor într-un duel; pentru unii chiar a fost un eșec. Arghezi a ironizat titlul spunând că nu poți debuta cu un astfel de titlu. Trăind în umbra multor persoane influente din Teatrul Național și învățând meserie, a vrut să plece în provincie și să preia conducerea unui teatru de acolo. Nu a reușit. Între timp, după dezamăgirea suferită s-a îndreptat spre teatrul de revistă.
Era un om cu o finețe aparte, iubea frumosul și avea o parte feminină în el; era rafinat, îmbrăcat cu stil (de la cravatele cu model până la șosetele asortate), cu un portofoliu plin de lucrări și redactări. Câțiva ani mai târziu, având în vedere primordiala sa însușire – satira, Kirițescu scoate la iveală trilogia burgheză din care fac parte piesele: „Marcel & Marcel – rochii și mantouri/„Anișoara și ispita (1927), „Gaițele/„Cuibul de viespi și „Florentina. Și pe lângă această trilogie, ne-au rămas opere de succes la acea perioadă în care melodramatismul lui Henri Bernstein se îmbină cu replica spumoasă (qui fait mouche) a lui Sacha Guitry.

Amintim un paradox, cum spunea Valeriu Râpeanu în studiul introductiv al cărții cu piesele lui Kirițescu, și anume că autorul (precum și alți contemporani de-ai săi) a reușit să-și construiască un statut în lumea teatrului datorită creațiilor anterioare; timpul în care au fost create operele nu coincide cu prezentarea lor în fața publicului. De asemenea, nu a reușit să-și depășească perioada creatoare. Nu este singurul: Caragiale, de exemplu, nu și-a mai purtat personajele în secolul următor, Camil Petrescu, Tudor Mușatescu, Mihail Sorbul au rămas oarecum împământeniți în fața unor problematici ale perioadei interbelice și nu au mai abordat motive noi; desigur asta nu înseamnă că nu ne regăsim în personajele lor. Mulți dintre ei, între două mari creații de mare valoare, au încetat să mai scrie, alții au făcut literatură de sertar. 
Kirițescu a depășit această barieră. E de remarcat faptul că nu a stat nici o clipă, chiar și când se afla într-un impas, căuta în continuare, revenea la realitate, la om și toate acestea constituiau un nou material pentru că oamenii sunt schimbători, nu-i așa? Și astfel a trecut de la piesă de teatru la dramatizări, articole, revistă, teatru în aer liber. Scrie pentru revistă numeroase texte, anecdote, lucru care se vede prin replicile pline de umor și limbajul pieselor. A luat întâmplările paradoxale, ciudate și le-a dat viață. Kirițescu știa să redea la perfecție atmosfera dintr-un salon, dintr-o stradă, dintr-un „stup” și era deosebit în surprinderea malformațiilor psihologice a mentalităților de clan.
Trilogia cuprinde trei povești care împreună formează un univers văzut sub lupă: o provincială proaspăt venită în București este fermecată de creatorul unei case de modă și începe să guste din plăcerile nebune ale capitalei (Anișoara și ispita), o familie de moșieri condusă de Aneta Duduleanu, un clan plin de frivolități, inert în fața durerii și suferinței în care membrii se mănâncă unii pe alții (Gaițele) și o soție, o mamă denaturată care, trăind viața din plin, vrea să fugă în lume cu ultimul amant, dar sfârșește prin a-și recunoaște greșelile, luându-și viața (Florentina).
Alexandru Kirițescu, un mare admirator al lui I. L. Caragiale, nu crează neapărat tipuri singulare, psihologii individuale ci, având în vedere comedia lui, el lasă în urmă un mod de viață, o individualitate a unei colectivități și o optică. El ne propune tipologia de grup. Personajele de bază ale pieselor lui Kirițescu nu sunt preocupate în privința depășirii condiției lor, nici măcar nu se gândesc la asta. Peripețiile lor sunt fie dilema dintre o nocturnă și o ținută de stradă, fie o idilă de dragoste, fie o călătorie în străinătate; Anișoara, îmbătată de mirajul bucureștean vrea să uite că este provincială, Florentina își proiectează un univers luxuriant și e predispusă la risc, iar Margareta, împreună cu soțul ei vor să părăsească cuibul fără alte proiecții în viitor.
Trasând o paralelă către alte personaje contemporane lor: Nastasia, Gelu Ruscanu, Carmen Anta care au o problematică intrinsecă mult mai complicată, ele au un țel suprem care intră în discordanță cu condiția lor de viață. Personajele acestea cad în urma unei biruințe desăvârșite; cei trei amintiți mai sus îmbrațișează moartea.

S-ar pune întrebarea: nu este prea simplu, prea fad? Într-adevăr, în piesele autorului poate nu vom găsi psihologii avansate, tipuri tragice sau parcursuri de neimaginat, dar se crează o lume închisă ermetic din punct de vedere moral, protejată de scutul care o separă de exterior, devenind imună. Personajele par superficiale, dar în esență sunt complexe, văzute printr-un alt filtru și supuse unor astfel de situații. Printr-o tehnică foarte bună a mânuirii cuvintelor, autorul conturează personalități nu din acțiuni ci din replici, fraze bine structurate, convingătoare și susținute de suportul comic. Temperatura personajelor este cu mult mai ridicată decât cea a eroilor de dramă psihologică. La Kirițescu totul e grandios, exagerat, exhaustiv, erotic.
Personajele lui se conturează ușor încă de la primele replici. Nu sunt inculte, simple, în schimb aparțin unei lumi dure, depravate, plină de sadism, purtându-se astfel în consecință. Unii bărbați din piesele lui, fie ei spălăciți, mărginiți, pasionați sau absurzi, simbolizează idealul lui Kirițescu – au o slăbiciune și o lipsă de voință aproape feminine, ceea ce întărește ce am spus mai sus, anume că spiritul sensibil al autorului conține o parte feminină mai exacerbată.
După încă o trilogie, de data aceasta renascentist : Borgia (1936), Nunta din Perugia (1947), tot în acest an obținând și premiul național pentru literatură dramatică, Michelangelo (1948), Kirițescu devine popular în adevăratul sens al cuvântului. A fost un om de teatru, un fin observator al oamenilor și un bun jongler al cuvintelor. 

 

Nenea Dandu se stinge din viață pe data de 9 aprilie 1961 în București. Așa i se spunea în teatru. Era un tip original prin felul său de a fi. Își încuraja actorii de fiecare dată și le făcea câte un compliment pe la cabine. Actorul Ion Iancovescu spune despre el că este un „esbulifantascomagic”. Se înveselea când auzea lucruri despre teatru și mai uita de boală. Trecătoare sau nu, opera lui Kirițescu rămâne în topul dramaturgilor cărora le-a rămas amprenta în lumea teatrului. Opera lui gâlgâie însă de o tinerețe pe care numai lucrurile ce au biruit efemerul o au.

Scris de

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.