Meniu
180 de ani de când oamenii nu mai simt durerea – prima anestezie din lume

180 de ani de când oamenii nu mai simt durerea – prima anestezie din lume

Astăzi se rezolvă cu o simplă injecție, dar acum sute de ani lucrurile nu stăteau la fel. Deși în 1842 a fost realizată prima anestezie de către un doctor într-un spital, înainte de asta, oamenii descopereau altfel anestezia.
Anestezia reprezintă procedeul medical care duce la diminuarea sau chiar suprimarea sensibilităţii corpului la durere, temporar, şi permite efectuarea intervenţiilor chirurgicale, fără ca pacientul să simtă durerea.

 Magie, vrăjitorie, alchimie 

De la otravă şi vrăjitorie, la substanţă medicamentoasă De-a lungul timpului, anestezia a evoluat de la curară, la morfină şi diverse substanţe eterice, fiind folosită, pentru prima dată, în operaţiile pe animale. Înainte de descoprirea substanţelor anestezice şi analgezice, se practicau descântece sau farmece pentru amorţirea corpului pacientului care urma să sufere o intervenţie medicală, însă, în mod evident, acestea nu erau eficiente.
Apoi, în perioada Evului Mediu, au apărut alchimiştii, iar în anul 1493 este descoperită „apa albă”, sau vitriolul dulce, o substanţă chimică cu efect narcotic, redenumită eter, în 1792. 
Curara, o substanţă folosită de indieni pentru a otrăvi săgeţile, a stat la baza descoperirii substanţelor anestezice şi analgezice, şi are ca efect relaxarea şi paralizia musculară.  Aceasta a fost descrisă de Martyr Angherius, în 1516. Mai târziu, din 1754 până în 1772, sunt descoperite oxigenul, dioxidul de carbon, şi oxidul de azot, cele din urmă având proprietăţi analgezice şi anestezice. (adevărul.ro)

 

 Elogiu adus macilor și opiului 

Încă din antichitate, în Mesopotamia erau cunoscute proprietățile sedative ale macului. De aici a început răspândirea acestei plante. Egiptenii cunoșteau opiul cu câteva secole înainte de Hristos. Medicii greci si romani îl administrau în mod curent pacienților, mai ales Claudius Galenus (130-201), numit Galien, care, în „Elogiul opiului”, îl considera un panaceu, judecând după nesfârșita listă de dureri pe care le previne, calmează și vindecă. 

 

 Anestezie cu hohote 

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, chimistul englez Humphry Davy (1778-1829) nu era decât un modest preparator într-o farmacie. Inhalând protoxid de azot în timp ce-l prepara, a avut o senzație de euforie. Apoi a organizat ședinte în timpul cărora asistenții erau cuprinși de un râs nebun dupa ce respirau acest gaz, ceea ce i-a adus acestuia numele de gaz ilariant. Observând că o inhalare suficient de lungă avea efecte anestezice, Davy, într-un memoriu publicat în 1800, ia în considerare posibilitatea de a-l folosi în timpul intervențiilor chirurgicale.

 

 Anestezie experimentală 

Chirurgul englez Henry Hill Hickman face experimente pe animale folosind atât gazul carbonic, cât și pe cel ilariant, dar este considerat nebun când cere autorizația de a folosi și în cazul oamenilor aceleași anestezice. 

 

 Prima anestezie „ca la carte” 

Medicul american Crawford Long extirpa, pe 30 martie (1842), două tumori mici de pe ceafa unui prieten după ce acesta inhalează eter. Cinci ani mai târziu, este înregistrată prima moarte cauzată de eter, şi este descoperit şi faptul că acesta inducea dependenţă. 

Criticile au fost violente, încât a trebuit să renunțe la amestec după ce a efectuat un număr de intervenții, unele dintre ele reprezentând o mare reușită.

 

 Alte eșecuri 

Cu eșec se soldează și încercarea dentistului american Horace Wells de a impune ca anestezic, în cazul extracțiilor, protoxidul de azot. 
William Morton reușeste, începând cu 1846, numeroase extracții fără durere, după ce pune la punct anestezia cu eter pe animale și pe el însuși. Cel care va da numele de anestezie acestui mod de insensibilitate a pacienților este un alt medic american, Oliver Holmes. (farm. Claudia Voican)

 De la eter la acidul barbituric 

La scurtă vreme, eterul este înlocuit de cloroform, descoperit independent în 1831 de germanul Justus von Liebig, de francezul Eugene Soubeiran și de americanul Samuel Guthrie. 
Obstreticianul scoțian James Young Simpson îl folosește cu succes la nașteri, fiind atacat de cei care citau din Biblie pasajul despre pedepsirea Evei: „Vei naște în durere”. Simpson a replicat că, atunci când Dumnezeu i-a scos lui Adam o coastă pentru a crea femeia, a început prin a-l adormi profund, ca să-l lipsească de durere. Argumentul se pare ca a convins-o pe regina Victoria, șef al Bisericii anglicane, din moment ce s-a lăsat anesteziata cu cloroform la toate nașterile.
În 1864, chimistul german Adolf von Bayer obține acidul barbituric prin sinteză, folosind ureea și acidul malic. Din această substanță va deriva o întreagă familie de compuși cu proprietăți hipnotice. 

 

 Evoluția de-a lungul timpului 

Oamenii de ştiinţă din acele timpuri au încercat să descopere substanţa ideală pentru efectuarea anesteziei, experimentând chiar şi substanţe precum cocaina pe care le testau, mai întâi, pe ei înşişi.
Iclopropanul, gaz descoperit în 1928, este un anestezic rapid, experimentat pe animale de către Lucas și Henderson, apoi folosit în chirurgie de către Waters, începând cu 1933. În 1935 este izolat un alt anestezic general, pentotalul, folosit injectabil pentru intervenții scurte sau pentru narcoanaliză. După 1942, curara, cunoscută încă din secolul al XVI-lea și studiată de Claude Bernard, este utilizată pentru efectele sale relaxante. În anii ’50, asocierea drogurilor în doză mică permite creșterea efectului anestezic. În 1959, belgienii Mundeleer și De Castro folosesc neurolepticele ca potențializatori de anestezie. În prezent, progresele în domeniu nu sunt legate de substanțe noi, ci de tehnici asociate (inhalare traheală, ventilație artificială), care contribuie la perfecționarea tehnicilor anestezice propriu-zise.

 Prima anestezie cu eter din România  

Prima anestezie cu eter din România a fost efectuată la Timişoara, în anul 1857,  de medicii Dr. Giess şi Dr. Muzil, în Spitalul Militar, asupra unui soldat. În prezent, există mai multe tipuri de anestezie, generală, locală şi regională, şi o varietate de substanţe medicamentoase care pot induce această stare, o dovadă clară a evoluţiei medicinei şi un factor important în tratarea anumitor afecţiuni grave, şi chiar letale.

Scris de

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.