Meniu
18 creaturi mitice din literatură

18 creaturi mitice din literatură

🐉 🐉 🐉18 creaturi mitice din literatură 🐉 🐉 🐉

Indiferent dacă citești sau scrii un roman de ficțiune, poate fi util să ai cunoștințe de bază despre personaje fantastice și creaturi mitice. Deși unii editori se feresc să folosească „clișee”, acestea pot oferi o sursă bună de inspirație pentru scrierea ta și pot avea efectul dorit pentru cititori.

Din fericire, ai la dispoziție mitologia întregii lumi din care poți alege oricând câte un personaj atunci când te plictisești de cele mai comune creaturi mitice sau poți inventa un personaj nou folosind deja datele istorice ale creaturilor deja existente.

 

🐉🐉🐉 Creaturi mitice celtice

Cultura celtică se mândrește cu multe legende și cu un folclor plin de creaturi misterioase, înfricoșătoare chiar. Multe dintre ele au devenit cunoscute prin portretizarea lor în literatură.

 

🐉 Zâna prevestitoare a morții (în folclorul irlandez și scoțian)

Această creatură din mitul celtic este cunoscută pentru țipele puternice pe care le scoate, un urlet despre care se spune că prezice moartea unui membru al familiei. Una dintre cele mai vechi apariții ale sale în literatură este în Cathreim Thoirdhealbhaigh, care se traduce prin Victoriile lacului Turlough, scrisă de Sean MacCraith.

Literatura normandă prezintă, de asemenea, aceste personaje. În Harry Potter și prizonierul din Azkaban, J.K. Rowling face referire la aceste zâne când boggart-ul încearcă să-l sperie pe Seamus Finnegan, colegul de clasă al lui Harry. Un boggart este o creatură din folclorul englezesc, este fie un spirit gospodăresc, fie un personaj malefic care locuiește pe câmpuri, în mlaștini. Acesta este recunoscut prin faptul că își schimbă forma, preluând frica dușmanului. Datorită acestei trăsături, nimeni nu știe cum arată de fapt un boggart.

 

 

🐉 Vampirul irlandez

Acest personaj este versiunea irlandeză a vampirului care suge sânge. Este un demon feminin cunoscut pentru faptul că seducea bărbații și le bea sângele.

Legenda spune că această creatură era o femeie irlandeză care s-a îndrăgostit de un bărbat sărac, dar tatăl ei a refuzat să o lase să se căsătorească cu acesta. După ce a fost forțată într-o căsătorie cu un alt bărbat, a fost abuzată de către noul soț, apoi s-a sinucis – după care s-a ridicat din morți pentru a se răzbuna pe soțul și tatăl ei.

 

 

🐉 Călărețul fără cap (Dullahan)

Această creatură mitică irlandeză este un călăreț fără cap care este cunoscut ca un prevestitor al morții. Călărind un cal negru, Dullahan își poartă propriul cap sub braț, iar legenda spune că de câte ori încetează să călărească, o persoană moare.

În literatură, acest călăreț fără cap apare în povestea scurtă a lui Washington Irving, „Legenda călărețului fără cap”. De asemenea, apare în multe desene animate.

 

 

🐉 Calul de mare (Kelpie)

Un kelpie este un spirit acvatic care își schimbă forma. Numele său poate proveni din cuvintele scoțiene „cailpeach” sau „colpach”, adică juncă sau mânz. Se spune că această creatură bântuie râuri și pâraie, de obicei în formă de cal.

Dar atenție … este un spirit malefic! „Kelpie” poate apărea ca un ponei îmblânzit lângă un râu. Este deosebit de atrăgător pentru copii – dar ei ar trebui să aibă grijă, pentru o dată așazați pe spatele lui, creatura nu le va permite să se dea jos. Odată prins în acest fel, kelpie va trage copilul în râu și apoi îl va mânca.

Acești cai de apă pot apărea și sub formă umană. S-ar putea să se materializeze ca o tânără frumoasă, sperând să ademenească bărbați tineri. Sau s-ar putea să ia forma unui om păros care se lasă pândit lângă râu, gata să sară la călătorii curioși.

Kelpii își pot folosi, de asemenea, puterile magice pentru a invoca un potop pentru a îneca un călător.

Se spune că sunetul cozii unui kelpie care intră în apă seamănă cu cel al tunetului. Și dacă treci pe lângă un râu și auzi un urlet neobișnuit, ai grijă: ar putea fi un avertisment că furtuna se apropie.

Există însă o veste bună: un kelpie are un punct slab – căpățâna sa. Oricine poate pune stăpânire pe căpăstrul unui kelpie va avea comanda asupra acestuia. Se spune că un kelpie captiv are puterea a cel puțin 10 cai.

 

 

🐉 Spiridușul irlandez (Leprechaun)

Legenda spune că acest spiriduș este un tip de zână care este la fel de înalt ca un copil de trei ani. Este de obicei descris ca un bărbat cu barbă care poartă un costum verde și o pălărie. Conform poveștilor, este un cizmar care își petrece cea mai mare parte a timpului confecționând pantofi. De fapt, unii spun că atunci când acest spiriduș este aproape, poți auzi sunetul pe care îl face ciocanul său mic. Se spune, de asemenea, că acești oameni mici sunt foarte răutăcioși și le place să facă trucuri celor pe cei pe care îi întâlnesc.

Folclorul include, de asemenea, povești despre acești spririduși care sunt prinși de oameni, iar aceștia le vor îndeplini 3 dorințe în schimbul libertății lor.

Se spune că fiecare spiriduș are un vas plin de aur pe care îl ascunde în mediul rural. Potrivit legendei, un preot trebuie să ofere această comoară oricui îl capturează pe spiriduș. Dar acesta nu-și va lăsa comoara găsită atât de ușor. Povestea spune că spiridușul poate păcăli o persoană să privească în altă parte pentru o clipă și imediat dispare cu tot cu comoară.

Echtra Fergus mac Léti, sau Aventura lui Fergus, fiul lui Léti, este o poveste medievală care îl înfățișează pe Fergus mac Léti capturând acest spiriduș care îi va îndeplini trei dorințe. Poetul irlandez William Allingham a scris și o poezie intitulată „Spiridușul sau Zânul” în secolul al XVIII-lea.

 

 

🐉 Nimfa apelor

Este un fel de nimfă de apă în mitologia celtică despre care se spune că nu deține un suflet până nu se va căsători cu un bărbat uman și va da naștere unui copil. Căsătoria cu un om îi scurtează viața pe Pământ, dar câștigă în schimb un suflet. Nimfa devine umană atunci când se îndrăgostește de un bărbat, dar este sortită să moară dacă acesta nu îi este credincios.

Metamorfozele lui Ovidiu menționează aceste duhuri de apă.

 

 

🐉🐉🐉 Creaturi mitice grecești

Mitologia greacă este plină de creaturi interesante, unele periculoase, altele pașnice și altele înfricoșătoare de-a dreptul.

 

 

🐉 Himera

În mitologia greacă, aceasta era o creatură monstruoasă, fiind considerată un hibrid între un leu, o capră și un șarpe. În limbajul modern, termenul himeră este folosit pentru a descrie o combinație ciudată de mai multe lucruri. De asemenea, în arhitectură, himera este un termen larg utilizat pentru orice creație grotescă.

Himera era considerată a fi „aproape invincibilă”, deoarece avea puterea unui leu, viclenia unei capre și veninul unui șarpe. Dar cea mai mortală armă a acestui monstru a fost capacitatea de a scuipa flăcări. Focul izbucnea din capul caprei și devasta orice pericol îi ieșea în cale.

 

Singurul erou care a reușit să omoare himera a fost Belerofon (Bellerophon), care era fiul lui Poseidon și al unei frumoase muritoare. Când era tânăr, a comis o crimă și a fost trimis la regele Proteus pentru a fi pedepsit. Proteus a văzut un potențial imens în băiat și a decis să-i ierte crima. Din păcate, soția lui Proteus a văzut și ea potențial în Bellerophon. Ea l-a rugat să devină iubitul ei, iar atunci când el a refuzat-o, aceasta l-a acuzat de viol. Regele Proteus era indignat, dar știind că prin venele lui Belerofon curgea sânge de nemuritor, îi era teamă să-l pedepsească iar pe băiat. În schimb, l-a trimis la socrul său, regele Iobate, care a conceput o modalitate inteligentă de a scăpa de tânărul infractor. El l-a provocat pe Belerofon să ucidă Himera, crezând că băiatul va muri cu siguranță.

Dar Iobates nu știa că Bellerophon are un aliat secret. Pegasus, puternicul lui cal cu aripi. Așadar, tânărul erou l-a chemat pe Pegasus în ajutorul său, iar cei doi au lansat un atac aerian asupra Himerei. Belerofon a aruncat cu săgeți în creatură, creându-i mai multe răni. În cele din urmă, a luat o suliță de plumb și a aruncat-o în gâtul aprins al creaturii. Acolo, plumbul s-a topit și s-a răspândit în tot corpul ei, arzând-o din interior către exterior.

J.K. Rowling a folosit o himeră drept cauză a morții pentru unul dintre personajele cărții Quidditch de‑a lungul timpului.

 

 

🐉 Ciclopul

Ciclopii sunt creaturi canibale, dintre care cel mai cunoscut este Polifem din Odiseea lui Homer. În acest poem epic, Homer îl arată pe Polifem în toată slendoarea sa.

Un alt poet grec pe nume Hesiod, care era contemporan al lui Homer, a inclus ciclopii sub forma celor trei fii ai lui Gaea și ai lui Uranus. Ciclopul se trage dintr-o rasă de uriași, descendenți din titani. Cu puțină disciplină, pot crea minuni, dar în cea mai mare parte, sunt niște creaturi nelegiuite și distructive, care nu prea gândesc. Sunt niște fiare masive, înalte, au un singur ochi rotund în centrul frunții, chiar deasupra nasului.

 

În afară de aspectul lor brutal, aceste creaturi nu depun eforturi pentru a părea civilizate, lasă părul și barba să crească în mase încâlcite, poartă îmbrăcăminte aspră făcută din piei de animale și aproape că nu se spală niciodată.

În primul rând, ciclopii sunt antisociali. Aceștia resping toate formele de societate, refuză să onoreze zeii, să respecte legile oamenilor și rămân credincioși unii altora. Trăiesc în triburi mici, care sunt de obicei izolate pe o insulă sau la munte. În cadrul acestor triburi, nu există nicio formă de guvernare; fiecare creatură are propria peșteră și își vizitează rar frații. Dacă un om se nimerește într-una dintre peșterile acestor monștri, el va fi probabil sfâșiat și mâncat.

În loc să-și cultive pământul, așa cum fac oamenii, ei se hrănesc cu cereale și fructe de pădure care se întâmplă să crească în sălbăticia din jurul lor – sau fură din culturile orașelor din apropiere.

Nu toți sunt așa. Ciclopul lui Homer este un păstor harnic, cu capre și pajiști frumoase. Chiar face din laptele de capră brânză și caș. De asemenea, Hesiod și Callimachus spuneau că monștrii erau meșteri foarte pricepuți și că fabricau arme pentru zei.

 

 

🐉 Hidra

Această bestie cu mai multe capete din mitologia greacă oferă o provocare interesantă: dacă îi vei tăia capul, încă două vor apărea la locul primului cap! Personajul grec, Heracle, s-a confruntat cu această provocare într-una din aventurile sale.

 

Hidra este mult mai feroce decât ruda sa cea mai apropiată: șarpele. Nu numai că acest monstru al mlaștinii era mai mare decât orice șarpe cunoscut vreodată, dar avea undeva între șase și o sută de capete! Fiecare cap era susținut de un gât lung, astfel încât capetele să se poată învârti și să atace din fiecare unghi.

Hidra are o personalitate care să se potrivește cu aspectul ei. Încă de la naștere, zeița Hera a antrenat monstrul să atace și să distrugă orice în cale. A făcut ravagii în sate nevinovate devorând sute de victime. Când Hidra nu-și umplea stomacul cu carne umană, ieșea din peștera sa. Doar foamea sau furia puteau să scoată fiara din bârlogul ei; altfel, creatura era lipsită de minte și era, de asemenea, leneșă.

Sângele Hidrei este plin de otravă. Unii bărbați au murit pur și simplu după ce s-au apropiat de bârlogul creaturii. Chiar și după ce Hidra a fost sacrificată, sângele său a fost folosit ca o armă care a doborât mulți luptători puternici.

Hidra se spune că era nemuritoare și avea abilități de regenerare. Monstrul avea un cap, nemuritor, care era protejat de celelalte capete mortale care creșteau în jurul lui. Dacă vreunul dintre capete ar fi fost tăiat, două sau mai multe capete ar fi încolțit. Fiara nu putea fi ucisă decât prin tăierea capului nemuritor.

 

 

🐉 Minotaurul

Această creatură mitologică greacă are un cap și o coadă de taur și un corp uman Un minotaur apare în Infernul lui Dante. De asemenea, Jorge Luis Borges a scris o poveste scurtă intitulată Casa lui Asterion care spune o poveste din perspectiva unui minotaur.

Grecii antici înfățișau Minotaurul ca pe o creatură cu corpul unui bărbat și capul unui taur. Corpul său era pe deplin uman, deși picioarele și brațele îi erau pline de mușchi aproape supraumani. Începând de la umeri, s-a transformat într-un taur cu blană albastră-neagră și coarne ascuțite, care ar putea cu ușurință să atace orice om. Uneori apare și cu coada de taur. În Evul Mediu, Minotaurul era cunoscut doar ca „jumătate om, jumătate taur”. Minotaurul apare în istorie ca un monstru lipsit de minte. El a ucis victime nevinovate, neînarmate.

În ceea ce privește crearea minotaurului, povestea spune că exista un rege, Minos, care era fiul nelegitim al gloriosului Zeus. În ciuda apartenenței sale, când Minos a moștenit tronul, autoritatea sa a fost contestată. El a răspuns zeilor prin sacrificarea unui taur, apoi a cerut zeilor să-i trimită un alt taur, pe care a promis să-l jertfească de asemenea. Poseidon a aflat despre ofranda lui Minos și a răspuns trimițând un taur pentru sacrificiu. Provenind de la un zeu, taurul era incredibil de puternic și de frumos. Blana era de un alb orbitor, iar mușchii erau precum granitul. Minos a fost fermecat de taur și a decis să cruțe marea bestie și să măcelărească pe alta în locul ei.

 

Când Poseidon a aflat că Minos și-a rupt jurământul și a ținut taurul în viață, s-a înfuriat. El a decis să-l blesteme pe Minos. În cele din urmă, Poseidon a decis că o va face pe soția lui Minos, Paciphae, să se îndrăgostească nebun de taur. A doua zi dimineață, Paciphae s-a trezit cu o altă dragoste în inima ei. Nu s-a putut odihni până nu a atras atenția marelui taur, care rătăcea liber. Disperată, Paciphae a solicitat ajutorul celui mai mare inventator: Daedalus. Desigur, Daedalus a avut o soluție pentru problema reginei sale. El a construit o vacă mare de lemn, a acoperit-o cu piele de vacă și a așezat-o într-una dintre pășunile preferate ale taurului. Apoi i-a spus lui Paciphae să se ascundă în vacă și să aștepte să vină taurul.

În cele din urmă, taurul a venit și s-a îndrăgostit instantaneu de frumoasa vacă și a decis să se împerecheze cu ea. Săptămâni mai târziu, Paciphae a dat naștere Minotaurului: jumătate om și jumătate taur.

 

🐉 Phoenix

Acest personaj mitologic grecesc străvechi reprezintă o pasăre magică despre care se spune că trăiește timp de 500 de ani înainte de a muri și reînvie din cenușa proprie. Scriitori precum Shakespeare, Ovidiu, Herodot au folosit personajul în poveștile lor. Phoenix apare și în Ultima bătălie a lui C.S. Lewis, seria Harry Potter de J.K. Rowling, și David și Phoenix de Edward Ormondroyd.

Chiar înainte de răsărit, o creatură magnifică își construiește cuibul. Te oprești și te uiți cum pune cu grijă fiecare detaliu minuțios. Soarele începe să răsară și pasărea începe să strălucească. Penele sale parcă au luat foc. O scânteie cade din ceruri și aprinde un foc grozav care consumă atât pasărea, cât și cuibul – dar nu-ți face griji. Peste trei zile, Phoenix se va ridica din cenușă, va reînvia.

Phoenix era cunoscută a fi o creatură maiestuoasă asemănătoare cu păsările, care trăia în Paradis. Phoenix, ca toate celelalte creaturi care trăiesc în Paradis, trăia o viață bună. Era un ținut plin de perfecțiune și frumusețe de neimaginat. Cu toate acestea, cu timpul, pasărea a început să simtă efectele vârstei sale. Phoenix a zburat spre vest în lumea muritorilor până a ajuns la „groapa cu mirodenii” din Arabia. S-a oprit acolo pentru a colecta cele mai fine plante și condimente (în special scorțișoara) înainte de a-și continua călătoria spre Fenicia. Odată ce Phoenix a ajuns în Fenicia, a construit un cuib de ierburi și mirodenii pe care le adunase și a așteptat să răsară soarele.

A doua zi dimineață, când zeul soarelui a început să-și tragă carul pe cer, Phoenix s-a dus către el pentru a-l înfrunta. Atunci avea să cânte una dintre cele mai frumoase melodii cunoscute de om – cânta atât de frumos încât zeul soarelui a trebuit să se oprească și să asculte notele dulci. Când Phoenix și-a încheiat cântecul de rămas bun, zeul soarelui și-a continuat călătoria pe cer. Acest lucru a făcut ca o scânteie să cadă din cer și să aprindă cuibul de ierburi. Phoenix a luat foc.

Totuși, acesta nu a fost sfârșitul ciclului. După trei zile, s-a ridicat din cenușă și-a început următorul ciclu de 1.000 de ani.

 

 

🐉 Satirii

Numiți și sileni, aceștia sunt demoni ai naturii și aparțineau cortegiului lui Dionis. Ei erau reprezentați în diferite feluri: uneori partea de jos era un cal, iar cea de sus un om. Adeseori, partea de jos era un țap. În acest caz, satirii aveau și o coadă lungă, groasă și stufoasă. Erau închipuiți dansând pe câmpie, bând împreună cu Dionis și fugărind menadele și nimfele. Treptat, trăsăturile lor animaliere se diminuează, membrele inferioare devin omenești (aveau picioare și nu copite). Un rol în legendele grecești îl are satirul Marsias. De asemenea îl mai întâlnim și pe zeul Pan sub înfățișarea unui satir.

Despre aceste creaturi umane, cunoscute și sub numele de silenoși, se spune că sunt spirite împădurite cu picioarele unei capre. În mitologia greacă, ei erau cunoscuți ca fiind petrecăreți beți asociați cu zeul Dionisie.

Sunt extrem de talentați în ceea ce privește instrumente muzicale și pot produce melodii hipnotice încât alți oameni – și chiar animale – sunt nevoiți să se alăture lor. De asemenea, sunt dansatori excepționali, unele dintre dansurile servind drept scop ritualic care ajută culturile să crească sau să potolească zeii.

 

 

🐉 Sirenele

Deși sirenele sunt uneori înfățișate ca fiind personaje plăcute, ele au o personalitate distinctă: sunt cunoscute că ademenesc marinarii spre moarte folosind vocile lor hipnotice.

Odiseea lui Homer prezintă  aceste seductoare ciudate. Eroul său, Odiseu, i-a rugat pe marinari să-l lege de catarg înainte să înceapă traversarea teritoriului sirenelor pentru a-l împiedica să cedeze puterii lor.

Înainte ca sirenele să-și înceapă cariera de „cântărețe mortale”, au suferit mai multe neplăceri în viață. Au fost blestemate de Demeter și exilate pe insulă mică, unde au fost nevoite să trăiască singure. Este posibil ca sirenele să cânte pentru a răzbuna relele împotriva lor. Au decis să devină monștri și să distrugă viața altora. Este posibil, de asemenea, ca sirenele să cânte pentru a-și exprima durerea, iar durerea fiind atât de mare, muritorii nu puteau suporta.

 

 

🐉 Basiliscul (creatură mitică din folclorul estic)

Această creatură legendară asemănătoare cu șarpele din mitologia europeană este cunoscută pentru faptul că ucide cu privirea. Se spune că are o creastă pe cap, câștigându-și titlul de rege al șerpilor. Scriitori celebri precum William Shakespeare, Robert Browning și Jonathan Swift fac aluzii la această creatură mitică în scrierile lor. În cele din urmă, în literatura mai modernă, J.K. Rowling prezintă un basilisc în Harry Potter și Camera Secretelor.

Trupul basiliscului este compus din bucăți de dragon, șarpe și găină. Aripile de dragon pornesc din din umeri, iar o coadă lungă îi completează aspectul fioros. Deși această himeră este un dușman mortal, poate fi foarte mică. Unii descriu creatura ca având doar de 15-30 cm lungime. Alteori Basiliscul este descris ca un șarpe uriaș, fără cap sau aripi. Basiliscul este, cu un motiv întemeiat, una dintre cele mai temute fiare din tot folclorul. Poate ucide sau răni grav un om în cinci moduri diferite.

Cea mai faimoasă armă a monstrului este privirea. Indiferent când, unde sau cine ești, dacă întâlnești ochii unui basilisc, vei muri. A doua armă este respirația sa, atât de groaznică încât poate să ofilească plantele din jur. Veninul monstrului este a treia teribilă armă: este atât de toxic încât poate ucide un om de la un metru distanță. Ca a patra armă, monstrul își poate folosi aripile de pasăre și caracteristicile de reptilă pentru a înnebuni, paraliza sau ucide bărbați. În cele din urmă, atingerea uneia dintre aceste creaturi întunecate, chiar dacă nu ești expus privirii, respirației, veninului, poate duce la moarte.

Desigur, Basiliscul este nu este o amenințare doar pentru bărbați. Acest monstru distruge orice în calea sa. Plantele sunt zguduite, păsările iau foc, iar alți șerpi fug de el, știind că are apetit canibalistic.

 

🐉🐉🐉 Creaturi mitice românești

🐉 Muma Pădurii

Despre muma pădurii părerile sunt împărțite: este ea o veche zeiță sau un monstru al pădurii? Cert este că acest personaj este înfățișat în ambele ipostaze.

Muma pădurii sau cum i se mai spune, Baba Cloanța, reprezintă simbolul vrăjitoriei. Este înzestrată cu puteri magice și poate controla anumite aspecte. De obicei apare ca o vrăjitoare bătrâna și urâtă sau ca o bătrânică neajutorată care locuiește în adâncul pădurilor și care se sperie de foc. Uneori aceasta se ferește să treacă malul unei ape.

Datorită puterilor de vrăjitoare aceasta se poate transforma în animale și poate face farmece care hipnotizează tinerii, poate luea laptele vacilor sau să provoace fenomene naturale extreme.

 

 

🐉Ielele

Aceste creaturi sunt de cele mai multe ori înfățișate ca fiind fete tinere cu puteri magice.

În folclorul românesc se spune ca ielele obișnuiesc să danseze noaptea, la lumina lunii pline. Dansează goale și se unduiesc ca niște sălcii, iar după ce pleacă, locul în care s-au perindat în pași de dans rămâne ars și nimic nu va mai crește pe acea porțiune de pământ vreodată.


Deși nu sunt neapărat înfățisate ca fiind ființe rele, ielele devin instabile în momentul în care un om le privește dansul – ele condiderând acest lucru un gest nechizbuit și lipsit de respect. Acestea  vor lua măsuri și vor pedepsi privitorii aducându-i în pragul nebuniei.

 

 

🐉 Baba Samca

Samca este un personaj din legendele românești, un spirit necurat, foarte urât și fioros. Se înfățișează ca o femeie goală, cu părul lung și încâlcit până la călcâie, cu sânii lungi până la pământ, cu ochi mici și strălucitori ca stelele. Se spune că are mâini de fier, cu unghii lungi și ascuțite precum cele ale Mumii Pădurii și cu limba de foc.

Din gura acestui demon iese întotdeauna foc. Legenda spune că se arată când este luna plină, copiilor mai mici de patru ani, pe care îi înspăimântă atât de tare încât se îmbolnăvesc pe loc. Se mai poate arăta și femeilor gata să nască, pe care le sperie, încât acestea mor pe loc sau rămân schilodite și neputincioase pentru toată viața.

Formele pe care Samca le ia sunt o mulțime: se poată arăta în chip de porc  mare și fioros, în chip de câine cu dinți mari, în chip de pisică fără păr cu ochii înfocați, în chip de cioară  cu ochii sângerii sau în chip de păianjen mare și negru. Boala de care sunt atinși copiii după ce li se arată Samca poartă numele de „răutatea copiilor”.

Samca are 19 nume: Vestitia, Navadaraia, Valnomia, Sina, Nicosda, Avezuha, Scorcoila, Tiha, Miha, Grompa, Slalo, Necauza, Hatavu, Hulila, Huva, Ghiana, Gluviana, Prava și Samca. Pentru a se apăra de Samca, oamenii trebuie să îi scrie toate cele 19 nume pe un perete al casei sau trebuie să convingă pe altcineva să scrie un descântec care va lua blestemul asupra lui. Acest descântec o va face pe Samca să se ducă la cel care l-a scris, dar, dacă acesta este un om bătrân, care și-a trăit viața, Samca nu îi va face rău, ci doar îl va face să scrâșnească din dinți în timpul somnului.

 

 

🐉 Moroiul

La fel ca strigoiul, moroiul este o entitate malefică care provine din spiritul unui copil mort, nebotezat. Există credința că moroiul iese noaptea din mormânt în chip de fantomă pentru a pricinui rele celor vii.

Conform folclorului românesc, un copil mort nebotezat se va transforma în moroi. Spre deosebire de strigoi, unde transformarea are loc după deces, moroii așteaptă șapte ani pentru a se ridica din groapă. Când se împlinesc șapte ani de la moarte, sufletul cere să fie primit în împărăția cerurilor și strigă „Botez, Botez!” sau „Cruce, cruce!”. Dacă cineva îl aude poate să-i ofere salvarea, botezândul. Se zice că ritualul e complet dacă se aruncă pe mormântul lui o bucată de pânză albă.

Dacă nu se finalizează cu succes acest ritual, sufletul nu își va găsi pacea și se transforma într-un duh rău – moroi. Moroiul bântuie proprietarii pământului unde a fost îngropat, îmbolnăvește animalele și copiii proprietarului, care în cele din urmă va fi nevoit să părăsească proprietatea.

 

Scris de

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *