Meniu
140 de ani de la nașterea marelui scriitor Ion Agârbiceanu

140 de ani de la nașterea marelui scriitor Ion Agârbiceanu

Astăzi, 12 Septembrie, se împlinesc 140 de ani de la nașterea marelui scriitor Ion Agârbiceanu. Este al doilea dintre cei opt copii născuţi în familia lui Nicolae şi a Anei Agârbiceanu. Pădurar, gospodar înstărit, ştiutor de carte, tatăl se va muta mai târziu ca „vigil de pădure” în ţinutul Odorheiului. În 1889, Agârbiceanu începe şcoala în satul natal. Din 1892 urmează la Blaj gimnaziul şi apoi liceul, bacalaureatul trecându-l în 1900. Către sfârşitul liceului se încearcă în literatură şi trimite „Unirii” din Blaj, în 1899, mai întâi o poezie, apoi schiţe şi poezii, semnate Alfius.

Cea dintâi scriere literară iscălită cu numele său apare în 1901, tot în „Unirea”; atunci începe şi colaborarea la „Familia”. Între 1900 şi 1904, este student al Facultăţii de Teologie din Budapesta. Se integrează lesne în cercul studenţilor români, participând la întrunirile societăţilor literare ale colegilor săi. Continuă să colaboreze la „Unirea”, dar trimite şi câteva schiţe umoristice la „Drapelul” din Lugoj (1902-1903), semnate Potcoavă, precum şi la „Răvaşul” din Cluj (1903-1904). Prestigiul lui Agârbiceanu creşte considerabil din 1902, când începe să publice în paginile „Luceafărului”, scos la Budapesta de Octavian C. Tăslăoanu. De altfel, Agârbiceanu va rămâne nu numai colaboratorul constant al acestei reviste, ci va deveni şi prozatorul ei reprezentativ sub numeroase aspecte. Din iulie 1904 (când termină facultatea) şi până în toamna lui 1905, este „subprefect” la internatul liceului din Blaj, apoi se înscrie la secţia de limbi clasice, istorie şi română a Facultăţii de Litere din Budapesta, pe care o părăseşte brusc, în ianuarie 1906, când se întoarce la Blaj, angajându-se ca funcţionar la Mitropolie. Ipodiacon şi apoi diacon, este hirotonit preot în aprilie, după ce, cu o lună mai înainte, se căsătorise cu Maria Aurelia Radu. Tot în aprilie, este numit preot (de rit unit) în comuna Bucium-Şasa, din Munţii Apuseni, unde rămâne până în mai 1910.

Dobândește oarecare notoritate cu volumul „De la țară” (1906), pentru care este premiat, în 1907. Transferat la Orlat, lângă Sibiu, rămâne aici până în 1919, cu o întrerupere în timpul războiului. În 1910, îi apar volumele „Întuneric” şi „Două iubiri”, în 1912 — „Schiţe şi povestiri”, în 1914 – „De la sate” şi romanul „Arhanghelii”. Abia în această epocă Agârbiceanu se familiarizează cu marea proză, franceză și rusă mai ales (Balzac, Flaubert, Gogol, Tolstoi, Dostoievski, L. Andreev). Fără a renunța la povestire, se dedică romanului și scrie, pe unele publicându-le deocamdată în reviste, „Legea trupului” (Povestea unei vieți) (1912), „Căsnicia lui Ludovic Petrescu” (1912), „Legea minții” (Povestea altei vieți) (1915) .

În toamna lui 1916, se refugiază din Ardeal, mai întâi la Râmnicu Vâlcea, apoi la Iaşi, pregătindu-se chiar să emigreze în Statele Unite, prin Rusia. Evenimentele de acolo îl întorc însă din drum. Este numit preot militar al corpului de voluntari ardeleni şi bucovineni din armata română. Întors, pentru scurt timp, la Orlat, după înfăptuirea Unirii, renunţă la parohie şi acceptă, ca membru al Partidului Naţional Român, conducerea ziarului „Patria”.

Pentru scriitor, aceşti ani înseamnă o perioadă de acumulări. Îi apar numeroase culegeri de povestiri, nu totdeauna foarte reprezentative pentru scrisul său. În iunie 1919, este ales membru corespondent al Academiei Române, în 1921 — preşedinte al Sindicatului Presei Române din Ardeal şi Banat, în 1923 — membru în comitetul de conducere al Societăţii Scriitorilor Români. Articolele pe care le scrie aproape zilnic mărturisesc dorinţa lui de a contribui la consolidarea statului român şi la desăvârşirea Unirii, ridicând totodată probleme specifice Transilvaniei şi încercând să se opună imixtiunii politicianismului în viaţa cotidiană a acestei provincii. Experienţa socială acumulată până la 1916 îl face să judece cu acuitate viaţa politică de după Unire. Membru al Marelui Sfat Naţional, deputat, senator, vicepreşedinte al Senatului, se implică pasionat în dezbaterea modalităţilor de afirmare a specificului naţional şi, mai ales, a tradiţiei. Este şi motivul care îl determină să părăsească Partidul Naţional Român şi să se afilieze, în 1927, Partidului Poporului.

Nu-şi uită obligaţiile confesionale şi, la Beiuş, tipăreşte numeroase broşuri cu caracter religios. În 1930, este numit protopop al districtului, iar în anul următor, este înaintat arhidiacon, canonic al bisericii catedrale.

 Nu era un jurnalist prin vocaţie, ci mai curând un observator şi un moralist. Iscălind în ziare, fie cu numele său, fie cu pseudonimele Sevastian Voicu, I. Turcu sau Ion Olariu (Olariu era numele de familie al mamei, dinainte de căsătorie), scria despre orice, dând sfaturi şi criticând cu blândeţe.

Dezmembrarea țării, în 1940, îl obligă să se refugieze la Sibiu, unde rămâne până în 1945 și unde este sărbătorit, în 1942, la împlinirea vârstei de șaizeci de ani. Îi apar în această activitate „Amintirile” (1940), „Jandarmul” şi „De vorbă cu Ilarie” (1941), „Domnişoara Ana”, „În pragul vieţii” şi „Rana deschisă” (1942), „Vremuri şi oameni”, „Lume nouă” (1943), „Vâltoarea” (1945), precum și culegeri de articole pe teme religioase (Fața de lumină a creștinismului fiind cea mai însemnată). Alte romane, precum „Acasă” și „Pe drumuri”, sunt interzise de cenzură.

 Tematica sămănătoristă sau poporanistă are însă o abordare particulară. Din sămănătorism, Agârbiceanu preia doar cadrul general, pe care îl modifică mult, trecându-l prin filtrul propriu. Chiar față de I. Slavici el se delimitează cu un accent personal, deschizând totodată drumul lui Liviu Rebreanu. Astfel, George Pârvu (În luptă) e un fel de Popa Tanda, dar personajul se transformă dintr-o pildă într-un caracter; el ajunge un fel de conducător al satului nu atât prin exemplu personal, cât prin firea-i răzbunătoare și aprigă. Alte pesonaje, precum Iosif Rodean (Arhanghelii), îl prevestesc pe Ion al lui Rebreanu, prin vitalitatea amoralismului.

Tematica, mediul și personajele povestirilor lui Agârbiceanu simt variate, dificil de clasificat, deoarece scriitorul abordează, după preceptele realismului, domeniile cele mai diverse și folosește în mod curent împrejurări autobiografice. Solemnitatea povestirii este rece la prima vedere, neprietenoasă, privirea pătrunzătoare și iscoditoare păstrând o urmă de neîncredere generată de timiditate. Cele mai multe dintre povestiri sunt de valoare medie, fiind construite cu acurateţe şi meşteşug, însă fără subtilităţi. Registrul tonalității e cel tragicomic. Cum, de obicei, dramatismul este subiacent umorului, scriitorul îl convertește ușor în șarjă dezlănțuită. Aşa se întâmplă în Sectari (1938), roman-pamflet la adresa politicianismului. Şarja groasă trece dincolo de marginile artei, iar scrierea se transformă într-o aglomerare de caricaturi stângace, agitate necontenit, obositor şi confuz.

Scriitorul deține un vast repertoriu de situații dramatice, generate îndeosebi de stingerea și reproducerea pasiunilor, izbucnirilor vitale, transpuse în finaluri concise. Astfel, în „Arhanghelii”, finalurile de capitol, instaurând aparenţe echilibrate, senine, cuprind adesea un germene de ameninţare, prevestitor, de regulă, al debutului sumbru al capitolului următor. E ca o alternare între fatalitate și izbăvire, fără nimic demonstrativ ori cazuistic. În genere, povestitorul este intim implicat în narațiune, participă direct la ea; astfel, el smulge cuvântul din gura personajelor, vorbește în nume propriu, trece din nou la relația neutră, pe care o părăsește pentru a se insinua iarăși în derularea narațiunii. Faţă de cele povestite, e cuprins de „o durere necunoscută, aspră şi rece” (Umbra unui om).

Personajele lui Agârbiceanu sunt de regulă niște inadaptabili, împresurați de o aură a muceniciei. Cele mai reprezentative și mai bune sunt acelea al căror caracter este tulbure, chiar întunecat. Uneori, astfel de eroi par a urî viaţa (Fefeleaga), deşi atitudinea lor este ambivalenţă.

Considerând oamenii drept „marile minuni ale vieții”, prozatorul îi face să traverseze, în cazuri tipice, experiențe deosebite de dureroase pentru a le releva adevărata personalitate. Iar aceasta e dominată de un preaplin al vitalității inconștiente cum literatura română nu cunoscuse până atunci. „A trăi” înseamnă pur și simplu „a trăi”, a te lăsa cuprins și dominat de izbucnirile vitalității. „Binele” și „răul” se încadrează unei axiologii primitive și puternice, pentru care „păcat” nu poate exista atâta timp cât omul este viață (O necredincioasă). Izbucnirea simțurilor nu-l revoltă într-atât, să-și supună personajele la vreo penitență. Existenţa este considerată o „vâltoare”, care macină puterile şi-i leapădă pe oameni, zdruncinaţi şi sfârşiţi. Cam în această dinamică îl găsim și pe Iosif Rodean (din Arhanghelii), unul dintre cele mai puternice caractere pe care le-a dat romanul românesc.

 Toate personajele expresive ale scriitorului îi înfruntă pe ceilalți cu o pornire nevrăjmașă. Alteori personajul acceptă viața ca pe o fericire edenică (Onu). Se întâmplă ca vreunul să manifeste și oarecare detașare (Melentea), dar aceasta este doar un paravan, dincolo de care se ascunde o dramă neguroasă, o deznădejde încruntată. Prea puţin creştin, în fond, Agârbiceanu defineşte „păcatul” ca „împietrirea inimii” (Nemângâiat), adică un soi de reprimare a vieţii. De aceea, eroina din Stana trăiește cu o furie neguroasă, încrâncenată, la limita patologicului.

O nefericire a personajelor este singurătatea socială, îndeosebi destrămarea familiilor, la care ele reacţionează violent şi neaşteptat, dur şi cu voluptatea suferinţei (Fefeleaga). Agârbiceanu nu a reuşit decât rareori portrete de orăşeni, acestea fiind, de obicei, palide. Intelectualii lui sunt puțin verosimili, zbătându-se între extreme prea explicite și demonstrative, ca Ilarie Bogdan (Dolor), ceea ce poate duce spre un patologic facil, teatral, steril și cazuistic. Tehnica misterului, pe care o stăpânește precum puțini alții, e dedusă numai din eresul folcloric, reprezentativ fiind, sub acest raport, romanele „Strigoiul” și „Faraonii”.(istoriiregasite.wordpress.com)

Opera socială a lui Agârbiceanu l-a ferit de persecuțiile pe care le-au îndurat alți prelați greco-catolici în perioada comunistă. După moartea lui Stalin, Ion Agârbiceanu a devenit, în 1955, membru plin al Academiei Române, iar în 1963 s-a stins din viață la Cluj.

Scris de

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.